Atâta vreme cât
spiritul tace în lumea imobilă a speranțelor sale, totul se reflectă și se
ordonează în unitatea nostalgiei sale. Dar la prima mișcare această se sparge
și se prăbușește: o infinitate de cioburi scânteietoare se oferă cunoașterii. E
inutilă orice speranță de a mai reconstitui vreodată suprafața familiară și liniștită a
cunoașterii care să ne aducă pacea inimii. După atâtea secole de căutări, după
atâtea abdicări ale atâtor gânditori, știm prea bine că acest lucru e adevărat
pentru întreaga noastră cunoaștere. Cu excepția raționaliștilor de profesie,
nimeni nu mai speră azi în adevărata cunoaștere.
Dacă ar fi să se
scrie singura istorie semnificativă a gândirii omenești, ar trebui alcătuită
aceea a pocăințelor ei succesive și a neputinței ei.
Într-adevăr,
despre cine și despre ce pot să spun: „Cunosc asta !” Îmi pot pune inima la încercare
și socotesc că există. Lumea aceasta o pot atinge, și socotesc de asemenea că ea există. Aici se oprește știința mea, tot
restul e construcție. Căci dacă încerc să înțeleg acest eu de a cărui existență
sunt sigur, dacă încerc să-l definesc și
să-l rezum, el nu mai este decât o apă care îmi curge printre degete. Pot să
desenez rând pe rând toate chipurile pe care știe a le lua, și pe toate cele
care i-au fost atribuite, educația, originea înflăcărarea sau tăcerile, măreția
sau josnicia. Dar nu poți adiționa chipuri. Propria-mi inimă va rămâne pentru
mine de nedefinit. Prăpastia dintre certitudinea pe care o am că exist și
conținutul pe care încerc să-l dau acestor certitudini nu va fi niciodată
umplută. Pentru totdeauna îmi voi fi mie însumi străin.
Albert Camus, în Mitul lui Sisif