16 noiembrie 2012

Adevărata cunoaștere - Albert Camus



Atâta vreme cât spiritul tace în lumea imobilă a speranțelor sale, totul se reflectă și se ordonează în unitatea nostalgiei sale. Dar la prima mișcare această se sparge și se prăbușește: o infinitate de cioburi scânteietoare se oferă cunoașterii. E inutilă orice speranță de a mai reconstitui  vreodată suprafața familiară și liniștită a cunoașterii care să ne aducă pacea inimii. După atâtea secole de căutări, după atâtea abdicări ale atâtor gânditori, știm prea bine că acest lucru e adevărat pentru întreaga noastră cunoaștere. Cu excepția raționaliștilor de profesie, nimeni nu mai speră azi în adevărata cunoaștere.
Dacă ar fi să se scrie singura istorie semnificativă a gândirii omenești, ar trebui alcătuită aceea a pocăințelor ei succesive și a neputinței ei.
Într-adevăr, despre cine și despre ce pot să spun: „Cunosc asta !” Îmi pot pune inima la încercare și socotesc că există. Lumea aceasta o pot atinge, și socotesc de asemenea  că ea există. Aici se oprește știința mea, tot restul e construcție. Căci dacă încerc să înțeleg acest eu de a cărui existență sunt sigur, dacă încerc să-l  definesc și să-l rezum, el nu mai este decât o apă care îmi curge printre degete. Pot să desenez rând pe rând toate chipurile pe care știe a le lua, și pe toate cele care i-au fost atribuite, educația, originea înflăcărarea sau tăcerile, măreția sau josnicia. Dar nu poți adiționa chipuri. Propria-mi inimă va rămâne pentru mine de nedefinit. Prăpastia dintre certitudinea pe care o am că exist și conținutul pe care încerc să-l dau acestor certitudini nu va fi niciodată umplută. Pentru totdeauna îmi voi fi mie însumi străin.

Albert  Camus, în Mitul lui Sisif

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...