Din nou, așa cum am mai spus, personajele nu se nasc dintr-un corp matern, așa cum se nasc ființele vii, ci dintr-o situație anume, dintr-o frază, dintr-o metaforă ce conține, în germene, o posibilitate omenească fundamentală, despre care autorul își imaginează că n-a fost descoperită, sau despre care nu s-a spus încă nimic esențial. (...)
Personajele romanului meu sunt propriile mele posibilități care nu s-au realizat. De aceea le îndrăgesc pe toate deopotrivă și toate au darul să mă înspăimânte deopotrivă: fiecare dintre ele au depășit o frontieră pe care eu însumi am ocolit-o. Și tocmai această frontieră depășită (frontiera dincolo de care eul meu încetează a mai fi) mă atrage și mă captivează. Abia în spatele ei începe misterul căruia îi pune întrebări romanul. Romanul nu-i o confesiune a autorului, ci o explorare a ceea ce reprezintă existența umană în capcana devenită lume.
Milan Kundera, în Insuportabila ușurătate a ființei
