27 ianuarie 2013

Marele dor - Friedrich Nietzsche




 O, suflete al meu, vărsat-am peste tine sorii toți, și nopțile, tăcerile și dorurile; și te-am văzut cum crești, asemenea unui butuc de viață.

O, suflete al meu, nu-i nicăieri pe lume un suflet mai iubitor, mai plin de înțelepciune, mai generos ! Unde mai stau alături viitorul și trecutul, împreună, ca-n tine ?

O, suflete al meu, eu înțeleg surâsul tristeții tale: chiar suprabogăția ta cea mare întinde acum mâinile  pline de dor.

Preaplinul tău privește peste marea-nfuriată și caută și-așteaptă; dorința suprabundenței strălucește în cerul surâzător din ochii tăi!

„Nu e orice suspin o tânguire ?  Și orice tânguire nu-i oare și o acuzare ?” asa îți zici tu ție însuți: de aceea tu, o ! suflete al meu, tu vrei mai bine să surâzi decât să-ți reverși durerea;

 – decât   să verși în râu de lacrimi durerea plinătății tale asemenea butucului de viță ce tânjește după cosorul culegătoarelor de struguri !

Dar tu dacă nu vrei să plângi, nici să-ți reverși tristețea purpurie: atunci va trebui să cânți, o! suflete al meu!

– să cânți, un cântec tunător, în stare să aline toate mările, ca să-ți asculte cântecul dorinței (…).


Friedrich Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...