Dragostea mea, risipire regească,
Cu chipuri de fete înecate-n adânc.
Acum, când am taine de suflet, cobor ca-n fântâni,
să mai dau de răcoarea apei neîncepute.
O, însetarea crește cu vârsta
și-i tot mai mare, cu cât te depărtezi de izvor,
înstrăinat pe o culme de munte ! Nu pot să urc
decât cu închipuirea în miezul de vreme.
O lume întreagă atunci mă înconjoară și-s altul.
Cel ce s-a pierdut se regăsește pe sine.
Mi se pare că așa trebuie să se bucure și un copil,
când își regăsește drumul pierdut spre casă,
Cântă un fluier, acolo-n adâncul de zile,
și nu mai lasă înecului mare al amintirii.
Oare-i o joacă această-ntoarcere printre coloane
de timp, când afară se zbuciumă marea cu mii
de corăbii, purtându-mă spre alt țărm depărat ?
