.jpg)
Ea nici nu știe – dar noi înțelegem cât se poate de bine
cum încearcă să ne ascundă senzația că e
depărtată de noi, și iritată de felul nostru de-a fi.
E ca și cum, de la fereastră am privi seara
coborând peste lac, și, fără să ne dăm seama,
am așteptat-o să iasă, și să se plimbe încet
– cu mâinile în buzunarele hainei de ploaie,
cu ochii plecați, cu bărbia în golul
gulerului ridicat – și ochii ei cenușii, orbi
acum în această penumbră iernatică și care miroase a sare,
pe lângă lac. Ea nici nu știe că o pândim dinăuntru,
când se oprește să privească îngândurată încetele
cercuri de ploaie în lac. Noi, aici, în casă,
gândindu-ne că lacul e-atât de adânc, cu fiori înghețați...
(fragment)
