De două ori în adolescența mea, pe care o simt acum atât de îndepărtată și care, fiindcă o simt așa, îmi pare pur și simplu citit, o relatare intimă făcută de cineva, am avut parte de durerea umilinței de a iubi. De la înălțimea zilei de astăzi, aruncând o privire în urmă spre acel trecut despre care nu mai știu dacă era îndepărtat sau recent, cred că a fost bine că am avut parte de această experiență a deziluziei atât de devreme.
Nu s-a întâmplat nimic, în afara celor îndurate de mine. În aspectul exterior al subiectului intim, legiuni întregi ale ființei umane au trecut prin aceleași torturi. Însă /.../
Marile neliniști ale sufletului nostru sunt întotdeauna niște cataclisme cosmice. Atunci când ne ating, de jurul împrejurul nostru soarele începe să-și rătăcească drumul, iar stelele, să se perturbe. Vine o zi, pentru orice suflet simțitor, când Destinul i se transformă în apocalipsa unei angoase – când se prăbușesc cerurile și toate lumile peste disperarea lui.
Fernando Pessoa, în Cartea neliniștirii
