Și mistuit de dorul distrugerii de sine
am rătăcit pe țărmul acela dezolat...
Se auzeau în noapte fantasmele marine
cu hohote mortale sfărmându-se’n uscat.
Din adâncimi, fragmente și remușcări obscure
tresar ca niște cobre ori lame de cuțit;
o, nu resentimentul secundelor impure,
ci nostalgia celor ce nu s’au săvârșit...
Dar orice nălucire să’mi cârmuiască pașii,
cărările duc toate la peștera de lut...
Să beau mai bine cupa aceasta cu luntrașii,
Pierzându-ne de știre în golul neștiut.
