Din țara fabuloasă cu crânguri de polip,
Cu flori ca pietre scumpe încremenind pe stâncă,
Pe-un țărm pe care valul îl bate și mănâncă,
Copil, zării o scoică zvârlită pe nisip.
O, de-aș putea în mine din nou să înfirip
Fiorul de atuncea, mirarea mea adâncă
De-a prinde scoica mută ca o șoptire încă
De ape nevăzute, de valuri fără chip;
Și noaptea, cu urechea pe scoică, depărtat
Să tot aud, pe plaja tăcută a visării,
Urcând, urcând vuirea și murmurile mării...
Dar ce copil de veghe la geamul alb de stele
Va fi, purtându-mi versul în suflet încrustat,
Misterioasa scoică a nemuririi mele ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu