Și cum ar putea acest suflet să-și
găsească liniștea ? Pe de o parte îl mână voința de a se cufunda în unitatea
individuală a inimii și a pământului; pe de altă parte, voința de a absorbi întruna
spațiul, dintr-o dorință nesecătuită. Și cum întinderea nu oferă limite, și
odată cu ea, sporește înclinarea către noi rătăciri, scopul se îndepărtează pe
măsura ce înaintăm spre el. De unde și gustul exotic, pasiunea pentru călătorii,
plăcerea pentru a trăi peisajul ca peisaj, lipsa de formă lăuntrică, labirintica
profunzime care ne seduce și totodată ne respinge. Între Heimat și Infinit
există o tensiune ce nu cunoaște soluție: ești înrădăcinat și dezrădăcinat în
același timp, neputând găsi un compromis între propriul tău cămin și depărtare. (...)
Să fii smuls din pământ, exilat în
durată, rup de rădăcinile tale nemijlocite, înseamnă să dorești o reintegrare în
izvoarele originale de dinaintea despărțirii și a sfâșierii. Nostalgia este tocmai faptul de a te simți veșnic
departe de o casă a ta; și, în afara proporțiilor luminoase ale Plictisului, și a postulării contradictorii: Infinit și Heimat, ea capătă forma întoarcerii către
finit, către imediat, către un apel terestru și matern. Ca și spiritul, inima făurește
utopii: și din toate, cea mai ciudată e cea a unui univers natal, unde te poți
odihni de tine însuți, a unui univers – pernă cosmică pentru toate ostenelile
noastre.
În aspirația nostalgică, nu dorești ceva palpabil, ci un fel de căldură abstractă,
eterogenă timpului și apropiată unui presentiment paradisiac.
Emil Cioran, în Tratat de descompunere
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu