Sunt zile când mi-e dorul flămând ca un barbar,
Războinicii
călare i-aș năpusti cu vântul
Și aș cânta cu
dânșii prin stepe; iar pământul,
Învins ca de
cutremur s-ar prăbuși. Cuvântul
Ce mistuie-n biserici s-ar crede în zadar.
În alte zile
dorul mă leapădă sătul
Și singura-mi
dorință e ca pe țărm de mare
Să urmăresc cu
ochii corăbiile-n zare,
În mine amintirea
să piardă călătoare,
Și umbra umbrei
mele s-o am mi-ar fi destul.
Sunt zile când
mi-e dorul așa de bun, s-ar duce
Să dea întregu-mi
suflet cum alții dau un ban,
Și inima-mi
deschisă la toți s-ar face han,
La care năvăli-va
norodul lung chervan.
Sunt clipe când
în spate aș vrea să port o cruce.
În alte zile
dorul mă face rău și rece
Trăind de piatră
parcă, nepăsător idol…
Și miezul vieții
însuși îmi pare gol,
Că omul e o mască
și mila e un rol
Și, orb, privesc
durerea ce lângă mine trece.
Sunt zile când
renvie copilul. Zile când,
Moșneag, stinși
îmi sunt ochii ca două stele moarte,
Sunt zile când
tot pieptul iubirea mi-l împarte,
Iar altele când
singur mă chinuiesc departe,
Închis ca într-o
boltă zidită-n al meu gând.
Necunoscutul
cine-i, titanicul artist
Ce-n suflete și
trupuri se-mbracă cum îi place
- Vorbesc și el
vorbește, și tac cu el când tace -
Străinul care-n
mine pe mine mă desface,
Făcându-mă totuna
cu-o fiară sau c-un Crist ?
