14 aprilie 2013

Incomunicabilul - Al. Philippide



Din craniu mi-au lăsat doar o fâșie, 
Un ciob ca să-mi servească de suport ; 
Și-acum, zbârcit și puhav, pe tipsie, 
Stau la hotarul dintre viu și mort.

Cu vinișoare fine ma legară 
De-o inima de guma, de bronhii de oțel. 
Un sânge care nu-i al meu strecoară 
În mine-o existență fără țel.

Aud fără ureche și văd fără privire, 
Așa cum simți în brațul absent un puls bătând, 
Trăiesc în mine însumi ca pură amintire. 
Ființa mea e numai memorie și gând.

Atâtea miliarde de celule 
Sunt vii degeaba, isca în zadar 
Dorințe și voințe, porunci pe care nu le îndeplinește nici un mădular.

Sunt împânzit cu sârme și cu ace. 
Electrice imbolduri ma bântuie mereu 
Cu-aceste meșteșuguri subtile, orice-ați face, 
Tot nu puteți pricepe ce-i în adâncul meu.

Veți aduna desigur un vraf și înc-un vraf 
De foi lucioase, pline de linii negre, care 
Tot urca și coboară, dar nu veți fi în stare 
Din mine sa desprindeți măcar o cugetare

Cu simplul vostru encefalograf.

Ce spun acele linii cine știe ? 
Voi numai de la mine puteți afla, dar cum, 
Când între voi și mine nu este nici un drum 
Și gândul meu e mut pe veșnicie ?

Un scris din care nimeni nimic nu intelege, 
Din care doar atata puteti alege 
Ca nu exist, faptura sibilina, 
La pragul dintre viata si masina.

Atâta numai ? 
Prea puțin. 
Mai este 
Până s-aveți din miezul meu vreo veste.
V-ar trebui o noua născocire,

în așa fel ca, fără mijlocire,
De-a dreptul sa se-atingă gândire cu gândire,
Iar eu să pot în voie să cutreier
O omenire toată numai creier.
Dar pan-atunci, misterios și mut, 
Rămân un exilat în absolut.


Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...