Din craniu mi-au lăsat doar o fâșie,
Un ciob ca să-mi servească de suport ;
Și-acum, zbârcit și puhav, pe tipsie,
Stau la hotarul dintre viu și mort.
Cu vinișoare fine ma legară
De-o inima de guma, de bronhii de oțel.
Un sânge care nu-i al meu strecoară
În mine-o existență fără țel.
Aud fără ureche și văd fără privire,
Așa cum simți în brațul absent un puls bătând,
Trăiesc în mine însumi ca pură amintire.
Ființa mea e numai memorie și gând.
Atâtea miliarde de celule
Sunt vii degeaba, isca în zadar
Dorințe și voințe, porunci pe care nu le îndeplinește nici un mădular.
Sunt împânzit cu sârme și cu ace.
Electrice imbolduri ma bântuie mereu
Cu-aceste meșteșuguri subtile, orice-ați face,
Tot nu puteți pricepe ce-i în adâncul meu.
Veți aduna desigur un vraf și înc-un vraf
De foi lucioase, pline de linii negre, care
Tot urca și coboară, dar nu veți fi în stare
Din mine sa desprindeți măcar o cugetare
Cu simplul vostru encefalograf.
Ce spun acele linii cine știe ?
Voi numai de la mine puteți afla, dar cum,
Când între voi și mine nu este nici un drum
Și gândul meu e mut pe veșnicie ?
Un scris din care nimeni nimic nu intelege,
Din care doar atata puteti alege
Ca nu exist, faptura sibilina,
La pragul dintre viata si masina.
Atâta numai ?
Prea puțin.
Mai este
Până s-aveți din miezul meu vreo veste.
V-ar trebui o noua născocire,
în așa fel ca, fără mijlocire,
De-a dreptul sa se-atingă gândire cu gândire,
Iar eu să pot în voie să cutreier
O omenire toată numai creier.
Dar pan-atunci, misterios și mut,
Rămân un exilat în absolut.