Ne aflăm față de natură, ca și
față de oameni, în aceleași raporturi de neînțeles de felurite; și, după cum
natura i se înfățișează copilăroasă copilului, mlădiindu-se copilăros după
tiparul inimii lui copilărești, tot astfel ea i se înfățișează divină Domnului
și se pune în acord cu înălțimea spiritului său. Nu se poate spune că există o
natură fără a cădea în exagerări, iar aspirația către adevăr din toate
discursurile și toate dezbaterile asupra naturii nu fac decât să ne depărteze
și mai mult de natural. Este deja un mare câștig atunci când năzuința de a
înțelege pe deplin natura trece, înnobilându-se, în nostalgia delicată,
cumpănită, pe care natura, făptură străină și rece, o primește bucuros numai
pentru ca, vreodată, să se poată bizui pe raporturi apropiate. Există în
sufletul nostru un tainic imbold către toate zările, imbold ce se lărgește
concentric cu pornire de la un miez infinit de adânc. Or dacă natura,
fantastică, senzorială și imaterială, se lasă dispusă jur împrejuru-ne, suntem
îndemnați să credem că atare imbold este atracția pe care natura o exercită,
exteriorizare a simpatiei ce i-o purtăm; numai că, dincolo de aceste
îndepărtate siluete albastre, unul își caută patria, pe care ele i-o ascund
privirilor, își caută iubita din tinerețe, sau părinți și frați, prieteni de
odinioară, sau trecute, iubite vremi; altul gândește că, dincolo îl așteaptă
necunoscute splendori, socoate că acolo se ascunde un viitor clocotind de viață
și întinde cu jind mâinile către o nouă lume. Puțini sunt cei ce rămân netulburați
în fața acestor vecinătăți strălucitoare, căutând doar să le înțeleagă în
plinătatea și înlănțuirea lor; cei ce, în pofida scindării, nu uită fulgurantul
fir care leagă pe rând verigele între el, alcătuind policandrul sacru; cei ce
se simt ferice contemplând aceste giuvaere vii plutind asupra nocturnelor
adâncuri. Apar astfel felurite moduri de a contempla natura, iar dacă uneori
sentimentul naturii devine în cele din urmă o veselă fantezie, un simplu ospăț,
alteori îl vedem, dimpotrivă, transformându-se în evlavioasă religie ce poate
oferi ținută, direcție și sens unei întregi existențe.
Novalis, în Discipolii la Sais
