Cel care nu mai poate lua o hotărâre, pentru că, inevitabil toți oamenii au și nu au dreptate, pentru că
totul este explicabil și absurd totodată, acela trebuie să renunțe la propriul
nume, să-și calce în picioare identitatea și să înceapă o viață nouă, în
nepăsare sau deznădejde, sau, de ce nu, să inventeze un alt fel de singurătate,
să se expatrieze în vid și să urmeze voia exilurilor – etapele dezrădăcinării. Dezlegat
de toate prejudecățile, devine astfel omul inutilizabil prin excelență, la care
nimeni nu face apel și de care nimeni nu se teme, pentru că el admite și
respinge totul cu aceeași detașare.
(Din renegare în renegare, existența lui se subțiază: mai vag și mai ireal
decât un silogism de suspinuri, cum să mai fie o ființă de carne? Fără pic de
sânge, rivalizează cu Ideea; s-a despărțit de străbuni, de prieteni, de toate
sufletele și de sine însuși; în vinele sale, odinioară turbulente, se odihnește
o lumină din altă lume. Desprins de ceea ce a trăit, lipsit de curiozitate față
de ceea ce va trăi, dărâmă toate pietrele ce-i mărginesc drumurile și se
sustrage reperelor tuturor timpurilor. „Nu mă voi mai întâlni niciodată cu mine”,
își spune, fericit să întoarcă împotriva-i ultima-i ură, și încă și mai fericit
să o nimicească – prin iertare – ființele și lucrurile.)
Emil Cioran, în Tratat de descompunere
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu