Deznădejdea senină din privirea lui nu numai că îţi arăta persoana mândrului orator în adevărata ei lumină, nu numai că ironiza şi bagateliza situaţia de moment, aşteptările publicului şi atmosfera din rîndul acestuia, ca de altfel şi titlul cam pretenţios al discursului anunţat — nu, privirea lupului de stepă străbătea toată epoca noastră, toată falsitatea gălăgioasă, toată strădania de parvenire, toată deşertăciunea, tot acel joc de suprafaţă al unei spiritualităţi pline de sine, serbede — ah, privirea aceea pătrundea din nefericire mult mai adînc, ţintind pînă dincolo de neajunsurile şi disperarea epocii noastre, ale spiritualităţii noastre, ale culturii noastre. Ea pătrundea pînă în inima a tot ceea ce era omenesc, exprimînd într-o singură secundă întreaga incertitudine a gînditorului, a unui om care, poate, ştia foarte multe, neîncrederea faţă de demnitatea, faţă de rostul existenţei omului în general. în privirea aceea se putea citi: „Iată, ce maimuţe sîntem! Priveşte, aşa arată omul!”, încît toată celebritatea, toată inteligenţa, toate cuceririle spiritului, toate încercările omului de a-şi dovedi superioritatea, măreţia şi durabilitatea se destrămau, devenind maimuţăreală !
Hermann Hesse, în Lupul de stepă
