Nu
este oare fiece vis, chiar și cel mai încâlcit, o stranie înfiripare care, fără
a ne purta neapărat gândul către o providență divină, nu este totuși altceva
decât smulgerea, plină de tâlc, a unei fâșii din cortina de taină ce cade în
mii de falduri înlăuntrul nostru ? (…)
Mie
unuia visul îmi pare o armă cu care ne apărăm de regularitatea și obișnuitul
vieții, o înzdrăvenire, în libertate, a fanteziei încătușate, prin care aceasta
din urmă aruncă unele peste altele toate imaginile vieții și întretaie seriozitatea
statornică a omului matur cu un vesel joc de copii. Fără vise am îmbătrâni neîndoielnic mai repede; de aceea putem socoti visul, chiar dacă nu nemijlocit, totuși ca pe un dar de sus, ca pe o zestre divină, ca pe un
însoțitor plin de bunăvoință în pelerinajul la Sfântul Mormânt.
Novalis, în Heinrich von Ofterdingen
