Viața și opera lui
Rilke formează un tot indisolubil. Destinul său de călător neliniștit, aria
extinsă a centrelor sale de interes se reflectă în planul creației, în
caracterul profund german și în același timp profund universal al operei
rilkeene.
Nu trebuie să ni-l
închipuim pe Rilke ca pe un globe-trotter, însetat mereu de noi priveliști, ca
pe un turist juisor. Deplasările lui în spațiul geografic sunt deplasările unui
pelerin în căutarea unui punct ideal, al unei patrii spirituale, a acelui tot
format din mediu, oameni, climat sufletesc, în care eul său să găsească o vatră
fierbinte, în care forțele sale creatoare, însetate de valori absolute, de
esențe, să fie potențate și eliberate. O astfel de patrie spirituală a fost,
pentru Rilke, Rusia, pe care a cunoscut-o în 1899-1900, în cursul a două lungi
călătorii întreprinse împreună cu prietena sa, Lou Andreas-Salome (fosta
logodnică a lui Nietzsche).
Mai târziu Parisul,
Parisul mizeriei ascunse și a celei învederate, al bolnavilor, al cerșetorilor
în zdrențe sau în decente haine cenușii, Parisul celor ce suferă și se caută pe
sine și iau asupra lor povara întregului calvar omenesc, a reprezentat pentru
poet o experiență limită, pe care a trăit-o până la identificare cu infernul
existențial al acestei lumi.
Relațiile lui Rilke
cu oamenii, ca și cu locurile, sunt relații de fervoare. Neliniștea,
intensitatea cu care el caută să cunoască, să trăiască prin toate simțurile, cu
toate puterile psihice și intelectuale, aspectele esențiale ale vieții și
procesul lor de metamorfozare prin poezie, îl aruncă în exaltate legături de
prietenie, de dragoste, și tot ele îl proiectează în afară, în singurătate, în
claustrare temporară.
Această pendulare,
îmbrățișare și smulgere din îmbrățișare, pentru a trăi asceza poetică a reculegerii,
a cufundării în sine și în lume, o putem urmări de-a lungul întregii vieți a
poetului.
(...)
Perioadele
„monahale”, de reculegere, sunt încărcate de maxima tensiune psihică, prin care
poetul intră în legătură cu realitatea, cu cele mai imponderabile manifestări
ale: sunete, umbre, cifrul pe care-l deslușește în privirea unui animal,
atmosfera unei străzi, ecourile trecutului, anxietatea clipei prezente...
Legăturile lui cu oamenii apar, în lumina
mărturiilor ce ne-au rămas - amintirile celor care l-au cunoscut, vasta lui
corespondență cât și opera propriu-zisă - ca etape ale unei dificile
ascensiuni, pe drumul inițierii, al cunoașterii nemijlocite a lumii. Imaginea
ascensională poate fi tot atât de bine inversată, văzută ca o coborâre lentă în
adâncurile greu accesibile ale vieții, în imperiul forțelor chtonice.
Între „Poemele Timpurii” (1899) și Poemele
Târzii (1926), trecând prin „Elegiile duineze” și „Sonete către Orfeu ” (1922),
se întinde arcul vieții și creației poetului, de o cumplită încordare, în
căutarea esențelor, cristalizarea în forme.
(...)
De esență romantică este rolul pe care-l
ocupă sentimentul în poezia rilkeană. El stă în centrul acesteia și iradiază
întregul câmp de idei, pătrunde până-n intimitatea ultimei celule a poeziei, o
scaldă-n lumina difuză a afectivității.