Ultima noastră recunoştinţă faţă de artă - Friedrich Nietzsche

Dacă nu am fi aprobat artele şi nu am fi inventat acest soi de cult al neadevărului, atunci înţelegerea neadevărului şi minciunii generale care ne este prilejuită astăzi de ştiinţă – înţelegerea iluziei şl erorii drept condiţie a existenţei cunoscătoare şi simţitoare – ar fi absolut de nesuportat. Cinstea ar avea în cortegiul ei dezgustul şi sinuciderea. Dar acum cinstei noastre i se opune o forţă contrarie care ne ajută să ocolim asemenea consecinţe, arta ca bunăvoinţă faţă de aparenţă. Nu ne împiedicăm întotdeauna privirea să rotunjească, să inventeze până la capăt şi atunci nu mai este veşnica imperfecţiune cea pe care o purtăm peste râul devenirii, atunci ne închipuim că purtăm o zeiţă şi suntem mândri şi copilăroşi făcând acest serviciu. Ca fenomen estetic existenţa ne este încă suportabilă, iar prin artă ne sunt date ochiul şi mâna şi în primul rând conştiinţa împăcată de a putea crea din noi înşine un asemenea fenomen. Trebuie să ne odihnim uneori de noi înşine, privind spre noi şi privindu-ne de sus, râzând de noi sau plângându-ne dintr-o depărtare artistică; trebuie să descoperim eroul şi de asemenea nebunul ascunşi în pasiunea noastră pentru cunoaştere, trebuie să ne bucurăm din când în când de nebunia noastră pentru a putea rămâne bucuroşi de înţelepciunea noastră! Şi tocmai pentru că suntem în fond oameni grei şi serioşi şi mai mult greutăţi decât oameni, nimic nu ne face mai bine decât tichia de ştrengar, avem nevoie de ea faţă de noi înşine – avem nevoie de orice artă zburdalnică ce dansează şi ironizează, copilăroasă şi fericită, pentru a nu pierde acea libertate care ne aşază deasupra lucrurilor şi pe care ne-o cere idealul nostru. Ar fi o recidivă pentru noi de a nimeri pe de-a-ntregul în morală, tocmai cu cinstea noastră iritabilă şi de a deveni noi înşine monştri şi sperietori virtuoase, de dragul severelor exigenţe pe care ni le impunem. Trebuie să putem sta şi deasupra moralei şi nu numai să stăm, cu înţepeneala înfricoşată a celui ce se teme că ar putea aluneca şi cădea oricând, ci să şi plutim şi să ne jucăm deasupra ei! Cum ne-am putea lipsi atunci de o artă ca cea a nebunului? Şi atâta timp cât vă va mai fi oarecum ruşine de voi înşivă, nu veţi face parte dintre noi!

Friedrich Nietzsche, în Știința voioasă