Stând singur în odaie, prin gramul larg deschis
mănunchi de frunze toamna vârtej mi-a aruncat,
vrând să-mi stârnească gândul ce-n suflet am închis,
mâhnire iar s-aducă celui nemângâiat.
Eterna dramă-a frunzii azi rece m-a lăsat,
am ostenit dorindu-mi amarnic, jalnic vis,
Zadarnică speranță, în van am așteptat,
mereu eu m-am ales doar cu un vis ucis.
Decât astfel de viață, calvar nefericit,
în tihna nesimțirii mai bine azvârlit,
iar ceasul de plecare atunci când va să bată,
supus te răsucește ca frunza cea uscată
ce cade în odaie, s-așterne jos și moare,
cerându-mi parcă mută și milă și iertare.
