Nu se poate ști prea bine dacă ceea ce indică sfârșitul acestei zile e ceva ce se desăvârșește în noi înșine ca rană inutilă sau nu cumva ceea ce suntem noi se reduce la falsități și penumbre, încât rămâne această imensă tăcere, nestrăbătută de zborul rațelor sălbatice, căzând peste păpurișul ce-și sumețește tijele la suprafața unor languroase lacuri. (...)
Dorm acum cei care uitaseră umbrele rele, dornici de un soare pe care nu l-au avut; iar eu însumi, care îndrăznesc fără să schițez vreun gest, mă voi stinge fără regrete, în hățișul păpurișului umed, năclăit de de vecinătatea râului și a insistentei mele oboseli, sub imensele toamne de la sfârșitul zilei, căzute peste limanuri imposibile. Iar prin toate acestea, străbătând ca șuieratul unei spaime nude, îmi voi simți sufletul prins la strâmtoare îndărătul reveriei - urlet adânc și pur, inutil în miezul întunecimii lumii.
Fernando Pessoa, în Cartea neliniștirii
