Există un Dumnezeu în noi - Friedrich Hölderlin

Există un Dumnezeu în noi, a adăugat el liniștit, care conduce, ca matca râului, destinul, și lucrurile toate sunt elementul lui. El să-ți fie, în primul rând, prieten.

Friedrich Hölderlin, în Hyperon

Adeseori te-am simțit lângă mine... - Friedrich Hölderlin

Adeseori te-am simțit lângă mine, deși tu plecaseși demult, limpezindu-mă cu lumina ta, și încălzindu-mă, că inima mea amorțită se punea din nou în mișcare, ca un izvor îngroșat când îl atinge o rază din cer! Aș fi vrut, atunci, să-mi duc în zbor fericirea spre stele, ca să n-o murdărească nimic din ceea ce mă înconjura.

Friedrich Hölderlin, în Hyperion

Copilul, o ființă divină - Friedrich Hölderlin

Pe când eram un copil liniștit, și nu știam nimic despre ceea ce ne înconjoară, nu eram oare mai mult decât acum, după atâta zbucium al inimii, după atâta cugetare și luptă?
Da! copilul este o ființă divină atâta timp cât n-a fost muiat în vopseaua cameleonică a oamenilor.
El este în întregime ceea ce este, și de aceea e atât de frumos.
Constrângerea legii și a soartei nu-l atinge; numai în copil există libertate.
Într-însul este pacea; el nu este încă dezbinat în sine însuși. Bogăția domnește în el; își cunoaște inima, dar nu și mizeria vieții. Este nemuritor, căci nu știe nimic despre moarte.

Friedrich Hölderlin, în Hyperion

La ce te gândești ? - Mircea Eliade

- La ce te gândești, mă întreba uneori, surâzând ironică, știind prea bine că n-am să pot niciodată răspunde sincer. Ce ascunzi aici ? întreba iarăși, prinzându-mi tâmpla în palma ei mică, palidă.

Nu cred că o indignau micile secrete frivole, nu cred că se temea de o privire pe care aș fi aruncat-o unei femei frumoase, ci o munceau subteranele acelea în care trăiam eu, singur, cu desăvârșire singur, solitudinea aceea care nutrea absențele mele, cărțile mele...

Mircea Eliade, în Nuntă în cer

Oseminte pierdute – Tudor Arghezi

  Pictură de Vincent van Gogh

Iubirea noastră a murit aici.

Tu frunză cazi, tu creangă te ridici.

Atât amar de ani e de atunci!

Glicină tu, florile-ţi arunci.

A mai venit de-atuncea să vă asculte,

Voi plopi adânci, cu voci şi şoapte multe?

Voi aţi rămas întorşi tot spre apus,

Voi creşteţi toţi de-a pururea în sus.

N-o mai zăriţi, din vârfuri, nicăieri?

Ştiţi voi ce vorbă este vorba "ieri"?

La poartă, umbr-aceluiaşi ştejar,

Mă rog, intrând de domnul grădinar.

Fântâna curge, ca şi-atunci, mereu,

Tu curgi, fântână, pe trecutul meu.

Şi toate sunt precum le-am cunoscut,

Rămase-aşa, ca dintr-un început.

I-am spus că vreau să caut un mormânt,

Pe care l-am săpat, de mult, cântând.

Şi mi-a răspuns că nu e în grădina lui.

E-adevărat. Nu este mormântul nimănui.

Flacără şi suflet

Iar eu acum, cu-acest sărut pe buze,

Îţi zic, vei fi puternic, lumina-vei,

Văpaie tinerească, preschimba-vei

Ce-i muritor în flacără și suflet,

Suind cu tine în eterul sacru,

Tu, mai iubit ca toți ! nu în zadar

Am fost cu tine-alături, și sub cerul

Blajin ni s-au vădit superbe zile,

Din prima clipă-a armoniei noastre.

Și-ades dumbrava o să-ți amintească,

Și-acoperișul meu de toate acestea,

Când primăvara pasul te va duce

Pe-acolo,-n timp ce duhul ce domnise

Între noi doi te va cuprinde,- acuma,

Ca și atunci, copile, mulțumește-i,

O, fiu al sufletului meu!

Friedrich Hölderlin, în Moartea lui Empedocle

Cum ar fi fost ?

O privesc atunci cu spaimă; cum ar fi fost viața noastră? Nu mă gândesc deloc la trupul ei; e destul de ușor să cunoști și să uiți un trup. Dar mă gândesc mai ales la prezența ei, la magia ei ascunsă. O zi, o sută de zile, zece ani cu ființa aceasta frumoasă, blondă, înaltă, cum o fi sub același acoperământ, alături de tine, zi după zi, zi și noapte ! Cum ar fi lucrat magia ei asupră-mi ? Cum m-ar fi turmentat prezența ei ?... Orice femeie pe care o iubesc mă apasă, mă sugrumă și fără voia ei, mă destramă și mă topește, până la descompunerea finală. De sfârșitul acesta nu scapă niciun bărbat... Mă rodea altă întrebare: cum mi-ar fi fost suferința aceasta dulce, fecundă ? În ce chip aș fi murit lumii acestea ? De-a dreptul în turpitudine, printr-o lentă sinucidere, sau într-o jertfire mare ?...

Mircea Eliade, în Nuntă în cer

Totul - altfel

          Jung Shan Ink illustration

Totul ar fi putut fi altfel. Gândul ăsta m-a obsedat întotdeauna: că toate ar fi putut fi altfel sau s-ar fi putut să nu fie deloc; că toate sunt întâmplătoare pe lumea asta, fără nici o necesitate, fără nici o noimă...

Mircea Eliade, în Nuntă în cer

Nu mă înţelegi - Mihai Eminescu

În ochii mei acuma nimic nu are preţ

Ca taina ce ascunde a tale frumuseţi;

Căci pentru care altă minune decât tine

Mi-aş risipi o viaţă de cugetări senine

Pe basme şi nimicuri, cuvinte cumpănind,

Cu pieritorul sunet al lor să te cuprind,

În lanţuri de imagini duiosul vis să-l ferec,

Să-mpiedec umbra-i dulce de-a merge-n întunerec.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Şi azi când a mea minte, a farmecului roabă,

Din orişice durere îţi face o podoabă,

Şi când răsai nainte-mi ca marmura de clară,

Când ochiul tău cel mândru străluce în afară,

Întunecând privirea-mi, de nu pot să văd încă

Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lui adâncă,

Azi când a mea iubire e-atâta de curată

Ca farmecul de care tu eşti împresurată,

Ca setea cea eternă ce-o au dupăolaltă

Lumina de-ntunerec şi marmura de daltă,

Când dorul meu e-atâta de-adânc şi-atât de sfânt

Cum nu mai e nimica în cer şi pe pământ,

Când e o-namorare de tot ce e al tău,

De-un zâmbet, de-un cutremur, de bine şi de rău,

Când eşti enigma însăşi a vieţii mele-ntregi...

Azi văd din a ta vorbă că nu mă înţelegi!

Amurgul solitarului - Mihai Codreanu

 "Seul le silence est grand, tout

            le reste est faiblesse."

                                 Alfred de Vigny

Senin amurg, coboară-ţi lin tăcerea

Pe inima-mi de doruri chinuită...

Şi-n măreţia ta nemărginită,

Îmi farmecă şi-nvăluie-mi durerea.

În tine doar de aflu mângâierea

De-a nu mai şti de soarta mea trudită,

Căci mintea îmi adoarme liniştită

Şi-ţi sorb numai prin simţuri adierea.

Nici visuri n-am, nici cugetări deşarte;

De lumea-ntreagă nu mă mai desparte

Nici fericirea, nici nefericirea;

Nu simt atunci iubire şi nici ură,

Mă soarbe-n largul ei nemărginirea

Şi mă topesc în sânul tău, Natură...

Cântecul deșertăciunii - Mihai Codreanu

Sonetul meu acesta e suspin

Pornit din frământări de suflet crunte;

E piatra lui Sisif, din vârf de munte

Rostogolită veșnic spre declin.

E dorul de-a zbura către senin,

Nesusținut de-aripele-mi mărunte;

E spasmul valului de-a vrea să-nfunte

Zăgazul propriului său destin.

Nu mi-am putut îndeplini chemarea,

Precum nemărginirea sa nici Marea

Nu-și poate trece peste țărmul ei...

Dar chinuit de visul meu de artă,

Ca cel mai umilit dintre pigmei,

Re-ncep mereu cântarea mea deșartă.

Tăinuirea suferinței

Sursa imaginii: jazzandflyfishing.com

     

  Empedocle

Destul ! Tu nici nu știi cum orice vorbă

Din câte spui mă-punge ca un ghimpe.

                     Pausanias

Deci, în necazul tău, tu urăști totul ?

                   Empedocle

Respectă tot ce nu-nțelegi!

                   Pausanias

                                           De ce

Mi-ascunz și faci sa-mi fie o enigmă

Durerea ta ? Nimica nu mă doare

Mai mult.

                 Empedocle

                Și nu-i nimic mai dureros

Decât destăinuirea suferinței,

Pausanaias ! Oare nu vezi nimica ?

Ah, mult aș vrea să nu știi despre mine

Nimic, și nici ce mă-ntristează. Nu !

Friedrich Hölderlin, în Moartea lui Empedocle

Podul Mirabeau - Guillaume Apollinaire

Pictură: Frits Thaulow

Pe sub podul Mirabeau curge Sena

Şi trec iubirile

Ce-mi trebuiesc amintirile

Tristeții bucuria-i duce trena

Noaptea să vină ora să bată

Zilele trec eu niciodată

Mâini în mâini față-n față rămâne-vom oare

Încât să se facă

Un pod împletit din îmbrățişare

Să treacă privirile nemuritoare

Noaptea să vină ora să bată

Zilele trec eu niciodată

E dusă iubirea cu apa la vale

E dusă iubirea

Viața se mişcă mult prea agale

Iute-i speranța afară din cale

Noaptea să vină ora să bată

Zilele trec eu niciodată

Zi după zi săptămâni în plen a

Trecut timpul

Fără întoarcere îi țin iubirile trena

Sub podul Mirabeau curge Sena

Noaptea să vină ora să bată

Zilele trec eu niciodată.

(traducere de Elisabeta Isanos)

O, rază sfântă !

                   

      O, rază sfântă ! eu nu de la oameni

Am tras învățături - încă demult,

Când doritoarea-mi inimă în stare

S-o afle pe cea vie nu era,

Încă de-atunci m-am îndreptat spre tine,

Și-ncredințat precum o plantă, ție,

Orbit de patima-mi evlavioasă

Urmatu-ți-am de multă vreme.

Căci greu cunosc pe cei puri muritorii.

Dar când spiritul mi-a-nflorit, cum tu-nflorești

Recunoscându-te-am srtigat: trăiești !

Și-așa cum tu, senină, te desfășuri

În jurul celor muritori, și-naltă,

Cerească tinerețe strălucirea

Gingașă ți-o arunci și-acoperi totul,

Încât în jur ard toate în culoare

Gândirii tale, tot așa și mie

Viața-mi devenise poezie.

Sufletul tău se odihnea în mine,

Și inima-mi se dăruia, ca tine,

Deschis, pământului celui statornic,

Lui, celui suferind, și-ades, la ceasul

Preasfințitei nopți, lui, celui greu de soartă,

Mă zălogeam, ca să-l iubesc mereu,

Cu o credință neînfricoșată

Și să nu-i scap din tainele-i nici una

O, toate bucuriile, Pământ

Ce le rodești, dar nu așa precum

Le dărui zâmbind dulce celui slab,

Ci minunate, - așa cum sunt, și cum

Se coc fierbinți în chinuri și iubire,

Pe toate, toate tu mi le-ai întins

Și-adeseori când liniștit, pe-o culme

Uimit îmi lăsam cugetul să zboare

Peste a vieții sfântă-nvălmășeală,

Adânc mișcat de veșnica-ți schimbare

Și presimțindu-mi chiar și soarta mea

Eterul mi-adia, asemeni ție,

Ca un balsam în juru-acestei inimi

Rănită de o dragoste prea mare;

Și, magic, în adâncurile tale,

Întreaga-ți taină mi se dezlega.

Friedrich Hölderlin, în Moartea lui Empedcole

traducere de Șt. Augustin Doinaș și Virgil Nemoianu

Izbuteam uneori sa simțim... - Gellu Naum

 Kasia Pietraszko Art

Izbuteam uneori să simțim unisonul acela ciudat care ne leagă, delegându-ne, de restul lucrurilor. Înțelegeam  întrucâtva ubicuitatea evenimentului, sensul distributiv al speranței.

Gellu Naum, în ciclul Focul Negru

Căutând fantome - Gellu Naum

         Juan Fortuny Art

Mă încăpăţânez să caut fantomele în locurile cele mai vii, cele mai reale, cu certitudinea existenţei lor, undeva între noi, lângă mine, aici sau aiurea, pe această stradă sau poate, chiar în această casă. E vorba de o relaţie între vii, între oameni care se caută cu disperare, care răscolesc înnebuniţi mulţimile calme ca să se găsească, fără să aibă alt indiciu decât certitudinea existenţei celuilalt, neavând unul despre altul decât vaga idee pe care exasperantele apariţii înaintea întâlnirii le-o dau.

Prietenie... - Friedrich Hölderlin

Când am început o nouă viață alături de el, și noi puteri mi-au încolțit în suflet ca să mă bucur de viață și să o înfrunt, atunci am început din nou să sper - ah ! și tot ce speram și posedam era legat de tine; te-am atras spre mine, am vrut să te leg cu forța de propriul meu destin, te-am pierdut și te-am regăsit, iar prietenia mea a devenit adevărata mea lume, bunul meu cel mai de preț, gloria mea; acum totul a luat sfârșit, pentru totdeauna, și întreaga mea existență nu mai are niciun rost.

Friedrich Hölderlin, în Hyperion

Acum plec... - Friedrich Hölderlin

Acum orice cuvânt era de prisos. Îmi simțeam inima mai exaltată ca oricând; mă simțeam gata pentru despărțire. Acum plec, dragii mei ! am spus, și viața parcă se ștersese de pe toate chipurile. Diotima stătea dreaptă ca o statuie de marmură, iar mâna ei murea treptat în mâna mea. Omorâsem tot ce era în jurul meu, eram singur și mă cuprindea o amețeală în fața acelei nemărginite tăceri în care viața mea, revărsându-se, nu mai afla niciun sprijin.
Ah! am strigat, mi-e inima încinsă în flăcări, iar voi toți stați atât de reci, dragii mei ! numai zeii casei își pleacă urechea ?  –  Diotima !  –  tu taci, nu vezi nimic !  – O, ferice de tine că nu vezi nimic !
Du-te acum, suspină ea, trebuie; du-te, dragul meu !

Friedrich Hölderlin, în Hyperion

Poezia și filosofia - Friedrich Hölderlin,

Kim Fearheiley Photography

Ce-are-a face filozofia, ripostă el, ce-are-a face recea măreție a acestei științe cu poezia ?

Poezia, am spus eu, după părerea mea, desigur, este începutul și sfârșitul acestei științe.

Friedrich Hölderlin, Hyperion

Acum știi totul - Friedrich Hölderlin

Robert Paetz Art

Ai promis nu numai o dată, zicea ea, că o să-mi povestești ce-ai făcut înainte de a ne cunoaște; n-ai vrea s-o faci acum ?

E adevărat, am răspuns eu; am  acceptat bucuros, și atunci i-am povestit, ca și ție, despre Adamas și despre zilele mele de singurătate din Smirna, despre Alabanda, și cum am ajuns să mă despart de el, despre misterioasa boală a sufletului meu înainte de a veni în Calauria – acum știi totul, i-am spus liniștit, după ce am terminat, de acum înainte te vei năpusti mai puțin asupra mea; acum am adăugat zâmbind, ai să spui: nu râdeți de acest Vulcan, el șchioapătă, pentru că zeii l-au aruncat de două ori  din cer pe pământ.

Taci, răspunse ea cu voce stinsă, ascunzându-și lacrimile în batistă, o, taci, și nu glumi cu soarta și cu inima ta! căci eu le înțeleg și mai bine ca tine.

Dragă, dragă Hyperion! De fapt, e greu să te ajute cineva.

Chiar nu știi, continuă cu voce mai tare, chiar nu știi de ce anume ai nevoie, ce anume îți lipsește, ce cauți, cum o căuta Alfeus pe Aretuza sa, și ce anume te amărăște în toate amărăciunile tale ? E un lucru care s-a stins de prea mulți ani, e greu de spus când s-a întâmplat asta, când a dispărut, dar a fost și există, există în tine! Timpuri mai bune, asta cauți tu, o lume mai frumoasă. Ceea ce îmbrățișai în prietenii tăi era chiar această lume, tu și cu ei erați această lume.

Ți-a răsărit odată cu Adamas; și tot odată cu el a dispărut. În Alabanda lumina ei ți-a apărut pentru a doua oară, dar mai caldă și mai arzătoare; și de aceea s-a făcut noapte adâncă în sufletul tău, atunci când el a plecat.

Și, înțelegi acum de ce cea mai mică îndoială asupra lui Alabanda trebuia să devină în tine disperare ? de ce l-ai respins, pentru că nu era cu adevărat un zeu ?

Tu nu voiai oameni, crede-mă, tu voiai o lume. Dispariția tuturor veacurilor de aur, așa cum ți le imaginai tu, strânse laolaltă într-un singur momet fericit, esența tuturor spiritelor din cele mai frumoase vremuri, suma tuturor puterilor eroice, toate acestea trebuia să ți le dea unul, să ți le înlocuiască un singur om ! – Vezi acum cât de sărac și cât de bogat ești ? de ce trebuie să fii atât de mândru, dar și atât de abătut ? de ce se schimbă atât de înspăimântător în tine bucuria și suferința ?

Pentru că tu ai totul și nimic, pentru că fantoma zilelor de aur, care trebuia să vie îți aparține și totuși nu se arată, pentru că ești un cetățean al imperialului dreptății și frumuseții, un zeu între zei în visele tale frumoase, pe care le visezi în plină zi, iar când te trezești, vezi că te afli pe pământul Greciei moderne.

De două ori, ai spus ? O, într-o singură zi tu ești aruncat de șaptezeci de ori din cer în pământ. Vrei să-ți vorbesc deschis ? Mi-e teamă pentru tine, mă tem că vei rezista cu greu destinului zilelor noastre. Vei încerca în fel și chip, vei –

O, Dumnezeule, iar ultimul tău loc de refugiu va fi în mormânt.

Nu, Diotima, am strigat, nu, pe ceruri, nu ! Cât timp îmi sună încă o melodie în urechi, nu mă va înspăimânta tăcerea de moarte a deșertului sub stele; cât timp soarele și Diotima mai strălucesc, nu va exista noapte pentru mine.

Bată clopotul morții pentru toate virtuțile! eu te aud pe tine, pe tine, cântecul inimii tale, iubire ! și viața îmi va părea nemuritoare, chiar dacă totul se stinge și se ofilește.

O, Hyperion, strigă ea, cum spui ?

Spun ceea ce trebuie să spun. Nu pot, nu mai pot să-mi ascund toată fericirea, teama și neliniștea – Diotima ! – Da, tu o știi, trebuie s-o știi, ai văzut de demult că mă pierd, dacă nu-mi întinzi mâna.

Era impresionată, copleșită.

Și de mine, strigă ea, de mine vrea să se sprijine Hyperion ? da, aș dori, acum aș dori pentru prima oară să fiu mai mult decât o simplă muritoare. Dar am să fiu pentru tine ceea ce pot.

O, atunci chiar ești totul pentru mine! am strigat.

Friedrich Hölderlin, în Hyperion

Atunci căutam culmile înalte cu adierile lor... - Friedrich Hölderlin

Atunci căutam culmile înalte cu adierile lor și, ca un vultur a cărui aripă însângerată s-a vindecat, spiritul meu se înălță liber și cuprindea întreaga lume vizibilă, ca și cum i-ar fi aparținut; minunat ! adeseori mi se părea că lucrurile pământești se purifică și se topesc, ca aurul în văpaia mea, și că ceva dumnezeiesc purcede din ele și din mine, atât de tare clocotea bucuria în mine; (...)
Dar scurtă vreme după aceea, toate acestea se stingeau în mine, ca o lumină și, asemeni unei umbre, mut și trist, stăteam acolo căutându-mi viața dispărută. Nu doream nici să mă tângui, nici să mă consolez. Aruncasem speranța, ca un schilod căruia îi e silă de cârje; îmi era rușine să plâng și mai ales îmi era rușine de viață. În cele din urmă, mândria se prefăcu în lacrimi, iar durerea, de care m-aș lepăda bucuros, îmi devenea dragă, și o strângeam la piept ca un copil.

Friedrich Hölderlin, în Hyperion

Nădejdea și dorința clipelor mele - Friedrich Hölderlin

Aceasta e, de altfel nădejdea și dorința clipelor mele de singurătate, că într-o zi asemenea accente mărețe, și altele și mai sublime, vor reveni în simfonia universului.

Friedrich Hölderlin, în Hyperion

Revin în toamnă - Ana Blandiana

   Melchiorre Pizzitola Art

                                                                                                           

Revin în toamnă cum revin acasă
Din ţări mai libere şi mai bogate -

Ştiu iarna care vine, ştiu bruma care cade

Şi ceaţa nesfârşită, nenţeleasă.

Dar eu visez amiaza-mbrăţişată

De frigul dimineţii şi al serii,

Ora de miere, galbena zăpadă

Pe care-o ning din crengi învinse merii.

Eu plâng de bucurie în lumina

Nestinsă încă de uriaşe nopţi

Şi-n strugurii zdrobiţi în teasc din vina

De-a fi prea buni, prea dulci, prea copţi.

Eu vin spre frig, deşi de frig mi-e groază

Spre fructul putred care se consumă

În alcoolul limpede-n amiază

Şi tulburat în asfinţit de brumă.

Mi-e frică de-ntuneric şi totuşi vin, şi vin

Din nesfârşite veri strălucitoare,

Unde tânjesc spre fericitul chin

Al boabei ce apune-n vin şi moare.

Orgoliu fraged, dragoste copilăroasă,

Fatală, somnoroasă demnitate.

Revin în toamnă cum revin acasă

Din ţări mai libere şi mai bogate.

                                                 

Noi doi eram o singură floare - Friedrich Hölderlin

Kasia Mycatherina Pietraszko Art 

Noi doi eram o singură floare,

 iar sufletele noastre trăiau unul prin altul,

ca floarea, atunci când iubește,

și când își ascunde bucuriile delicate

 în potirul închis.

Friedrich Hölderlin, în Hyperion

N-aveam nimic să-i ofer, decât dragostea mea nemărginită

Emile Vernon Art

N-aveam nimic să-i ofer, decât o fire plină de contradicții cumplite, plină de amintiri dureroase; n-aveam nimic să-i ofer, decât dragostea mea fără margini cu miile ei de griji, cu miile ei de speranțe, agitate; ea, în schimb, stătea acolo în fața mea, în frumusețea-i statornică, simplă, în zâmbitoarea-i desăvârșire, și toate dorurile, toate visurile ființei mele muritoare, ah! tot ceea ce geniul vestește în orele aurii ale dimineții despre sferele de sus, toate se găseau împlinite în acest suflet calm și unic.

Friedrich Hölderlin, în Hyperion

Cele trei sonete - Oreste

II

Și deci tu crezi că totul n-a fost decât un vis

Și-n mreaja înflorită de-ai fost o clipă prinsă,

Tu n-ai știut că dacă de vis te lași cuprinsă

Cu el se reîntoarce pierdutul paradis.

Dar eu în vraja de-aur rămân pe veci închis,

Căci noaptea-nflăcărată din ochii tăi desprinsă

Simțirea mea schimbând-o în patimă aprinsă,

Izvoare de lumină în suflet mi-a deschis.

A fost de-o clipă visul, dar el trăiește-n mine;

Mi-l spune orice floare, mi-l cântă orice stea,

Mă soarbe și-mi dă viață, și-n el te simt pe tine.

Ființa mea întreagă te cere și te vrea.

Întreaga mea dorință te-aduce și te ține

Să faci din minte parte și astfel ești a mea.

Floarea-soarelui - Demostene Botez

Mă-ntorc acum spre viitor cu faţa.

Lumina lui îmi trece-adânc prin pleoape.

Şi oamenii îmi sunt şi mai aproape

Şi parcă m-a luat de mână, viaţa.

Eu secolului meu i-aud povaţa;

Spre el vin milioane să se-adape,

Strălucitor ca faţa unei ape

Când soarele răsare, dimineaţa.

Ca peste şesuri aurii de grâne

Văd zarea largă-a zilelor de mâne

Şi peisajul lumii viitoare.

Mai tare-mi bate inima în piept!

Spre viitor tot sufletu-i îndrept,

Mereu, ca floarea-soarelui, spre soare.

Taina clipelor - Ovid Densusianu

 Foto de Germanic

                                              

               Ieri gândurile îmi păreau ca blocuri de granit

Pe care-eternitatea îngheţase,

Şi mă-nchinam la ele ca păgânul

Ce roagă marmurele sfinte să nu-l lase

De duhurile negre ispitit.

Azi gândurile-mi sunt ca trestii ce se pleacă,

Şi simt o bucurie ne-nţeleasă

Văzându-le aşa plăpânde

C-ar tremura şi de-un suspin,

De-o şoaptă...

O, vraja-ameţitoare a gândurilor blânde !

Ce oare a venit să schimbe dintr-o dată

Viaţa rece-a sufletului –

Ce mister?

Şi ce să fie raza rătăcită

Ce-a coborât s-aducă-nduioşare

În gândurile prinse-n lanţ de fier?

...Un cântec se aude-n stradă,

E cântecul banal, dar tragic, ce-nsoţeşte

Pe cei ce spun adio celor vii –

Şi soarele ferestrele dezmiardă...

O, cum uitasem, primăvară, c-ai să vii !

( literaturapopoarelor.blogspot.ro) 

Ecou - Giuseppe Ungaretti

Alla Alborova Art

Desculță străbătând nisipuri lunare,

Auroră, veselă iubire, cu un ecou

Populezi universul exilat și lași

În carnea zilelor

O dâră veșnică, o-nvăluită rană.

Clipa - Nicola Furnadgiev

Cashee Foo Art

Cândva pe suflet bezna va cădea,

Dar clipa ceea minte am s-o țin:

Întinsele câmpii, un verde cer,

Și ochiul tău de aur plin

(fragment)

Puterea străină - Friedrich Hölderlin

Nadia Swindell Art 

Vorbim de inima noastră, de planurile noastre, ca și cum ar fi ale noastre, deși o putere străină ne aruncă de ici colo și ne așează-n mormânt după placul ei, fără să știm de unde vine și unde se duce.

Năzuința noastră e să creștem în sus, să ne întindem crengile și frunzișul peste zare, dar pământul și furtunile ne mână unde se nimerește, și dacă fulgerul se abate asupra coroanei tale și te despică până la rădăcină, sărmane copac ! ce mai poți face ?

(...)

Mai trist ca toate, dragul meu ! e că sufletul nostru ia atât de ușor forma inimii tulburate, atât de ușor se agață de tristețea care curge; că gândul, care ar trebui să vindece suferința, se îmbolnăvește el însuși, că grădina își zdrelește prea des mâinile în tufa de trandafiri pe care trebuie să o planteze (...).

Friedrich Hölderlin, în Hyperion