Doamne, eu ştiu că orice aspiraţie e frumoasă. Aspiraţia libertăţii şi cea a disciplinei. Aceea a pâinii pentru copii şi cea a sacrificiului pâinii. Cea a ştiinţei care cercetează şi cea a respectului care acceptă şi creează.
Cea a ierarhiilor care divinizează şi cea a împărţelii care distribuie. Cea a timpului care permite meditaţia şi cea a muncii care umple timpul. Cea a dragostei prin spirit, care pedepseşte carnea şi înalţă omul, şi cea a milei care tămăduieşte carnea. Cea a viitorului de clădit şi cea a trecutului de salvat. Cea a războiului care împrăştie sămânţa şi cea a păcii care strânge recolta.
Dar ştiu, de asemenea, că aceste contradicţii nu sunt decât contradicţii de limbaj şi că, de fiecare dată când omul se înalţă, el le priveşte tot mai de sus. Iar contradicţiile dispar.
Doamne, vreau să creez nobleţea războinicilor mei şi frumuseţea templelor în care viaţa oamenilor să se transpună şi care să dea un înţeles acestei vieţi. Dar în această seară, plimbându-mă în pustiul iubirii mele, am întâlnit o fetiţă plângând. I-am ridicat capul spre mine pentru a-i citi în ochi. Iar suferinţa ei m-a orbit. Dacă refuz, Doamne, s-o cunosc, refuz o parte din mine, iar opera mea nu va fi nicicând desăvârşită. Nu înseamnă că mă abat de la scopurile mele înalte, dar această fetiţă trebuie consolată! Căci numai atunci lumea merge înspre bine. Şi ea este un semn al lumii.
Antoine de Saint-Exupéry, în Citadela
