Și cui să spun că am rămas aici
Să te aștept între aceste ziduri
În care bate vântul de stepă și uitarea.
Odaia mea privește cum pleacă amurgul,
Cum păsările nopții se strâng pe-un gând de nor.
De-aș mai putea să strig din nou cu soare
De-aș mai putea să văd prin întuneric
Cum trupul tău mirositor a iarbă
Intră destins în teamă și chemări,
Dacă aș mai putea să-ți mai aduc o vorbă.
Rămasă ca o stea într-o fântână.
Dar nu e decât vântul de stepă și uitarea,
Nu e decât ceasul neprielnic
În care noaptea șterge și cel din urmă drum.
1971
