Kalina Toneva Art
spaima – există vorbe care să spună cum este,
cu adevărat, spaima ? ce simți, de pildă, când treci
colțul – și o întâlnești deodată, cu ceață multă în păr,
și mâna, strângându-i brațul ? și este, deodată,
ea – și trece pe lângă tine, de abia aplecându-și
capul – și în jurul tău noaptea e dintr-odată înaltă
și urlă – și-ți vine să-ți scuturi capul, cu mâinile zvâcnite
peste urechi, și să fugi – cât mai departe. (de fapt,
mergi la fel de încet. ca și cum nu ar fi
nimic adevărat. eu au trecut. strada nu mai are importanță,
deși este strada ei.) nu mai există
continuarea clipei acesteia. – a fost. – a trecut.–
ea, brusc, înspăimântător de străină, ținându-l
de braț, alături, alături de el, scuturându-se
de țipătul din tine – nici nu l-a auzit – când ai văzut-o trecând.
și ceața, pe o stradă murdară –
