Oceanul vieții mare tălăzuiește-n soare
când peste el se-abate a dimineții boare,
catarg după catarg se mistuie în zare,
gând după gând se pierde în clipele fugare.
Oceanul vieții mare lucește, scânteiează
când soarele din cer oglinda-i luminează,
culori de curcubeu se-ntind, se rispipesc,
în gânduri-diamante se-aprind și se rotesc,
Oceanul vieții râde-ntrunna, râde,
dansând aleargă valul, șegalnic îți surâde.
De ce o fi având oceanul somptuos
adîncul mort, pâclos și dureros ?
Tăcere,
în adâncuri veșnică tăcere
ce nu va fi nicând de nimeni turburată,
o mută-ncremenire în negură săpată,
unde-ncetează brusc și ultima durere,
tăcere, veșnică tăcere.
Tenebre,
în adâncuri veșnice tenebe,
oricât deasupra soare s-ar aprinde,
nici licîr de lumină aicea nu pătrunde,
în văile pâcloase, în beznele funebre,
tenebre, veșnice tenebre.
Durere,
în adâncuri veșnică durere
și suferința multă etern nevindecată
în groase straturi, veacuri adunată,
de neînvins și fără mângâiere,
durere, veșnică durere,
