24 octombrie 2015

Singurătatea – Vasile Voiculescu



Pictură: Thomas Moran



Adorm adânc Bucegii, și Noaptea-i netezește,
Pe tâmplele lor arse, cu mâinile-amandouă.
Sclipesc pe frunți golase, ce somnul umezește,
Broboane mari de rouă.

Doar vaile-aburite huiesc fără-ncetare
Și dârele de ceață, ca niște șerpi, la poale
Se duc pe nesimțite și curg în depărtare
Cu apele la vale.

Atunci Singurătatea se scoală-ngandurată
Și umblă, visătoare, pe streșini de-nalțime.
Stă ceasuri neclintita, de-o stanăa răzimată,
Și cată-n adâncime.

Dă drumul unei pietre și-ascultă, -ncremenită,
Cum bubuie-n adâncuri până nu se mai aude,
Cu fața-n sus pe urmă se-ntinde, aiurită,
În ierburile ude.

Se uită lung la stele cum ard nălucitoare ...
Ascultă-n fund moliftii vibrând ca niște clape.
Pe ceruri trece luna, plutind strălucitoare,
Cu lebăda pe ape.

Așa își duce veghea pe culme sus, deșteaptă,
Și de urât tot timpul ea singură își ține ...
Din când în când tresare și șade ... parc-așteaptă
Dar, nimenea nu vine!

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...