Fantoma fericrii – Antoine de Saint-Exupéry

A venit într-o zi cel care-l combătea pe tatăl meu:

  – Fericirea oamenilor… – spunea el.

  Tatăl meu i-a tăiat vorba.

  – Să nu pronunţi acest cuvânt în faţa mea. Îmi plac cuvintele ce poartă în de greutatea conţinutului, dar cojile inutile le arunc.

  – Totuşi, spunea celălalt, dacă tu, conducător al unui imperiu, nu eşti primul care să te îngrijeşti de fericirea oamenilor…

  –Nu mă îngrijesc, i-a spus tatăl meu, să alerg după vânt pentru a-mi face provizii din el, căci, dacă-l păstrez nemişcat, vântul nu mai există.

  –Eu, spunea celălalt, dacă aş fi conducătorul unui imperiu, aş vrea ca oamenii să fie fericiţi…

  – Ah! i-a răspuns tatăl meu, aici te înţeleg mai bine. Acest cuvânt nu e lipsit de sens. Am cunoscut, într-adevăr oameni nefericiţi şi oameni fericiţi. Am cunoscut, de asemenea, oameni graşi sau slabi, bolnavi sau sănătoşi, vii sau morţi. Şi eu aş vrea ca oamenii să fie fericiţi, aşa cum îi vreau vii, nu morţi. Deşi trebuie, totuşi, ca generaţiile să urmeze una alteia.

  –Suntem, deci, de acord, a exclamat celălalt.

  – Nu, i-a răspuns tatăl meu.

  Şi a reflectat, după aceea: „Căci atunci când vorbeşti despre fericire, sau vorbeşti despre o stare a omului, de a fi fericit aşa cum e sănătos, şi nu am nici o putere asupra acestei fervori a simţurilor, sau vorbeşti despre un obiect concret, pe care mi-ar plăcea să-l dobândesc. Dar unde se află el?

  Pe acest om pacea îl face fericit, celălalt este fericit în război, altul doreşte singurătatea care-l exaltă, altul, pentru a se exalta, are nevoie de viitoarea zilelor de carnaval, altul îşi găseşte bucuria meditând asupra ştiinţei, care este răspuns la întrebările ce şi le pune, altul o află rugându-se, şi pentru el nici o întrebare nu are sens.

  Dacă aş vrea să parafrazez fericirea, ţi-aş spune, poate, că ea este pentru fierar – de a bate fierul încins, pentru marinar – de a naviga, pentru cel bogat – de a se îmbogăţi, dar nu ţi-aş spune, în felul acesta, nimic din care să ai ceva de învăţat. Şi, de altfel, fericirea câteodată ar fi pentru cel bogat de a naviga, pentru fierar de a se îmbogăţi, iar pentru marinar de a nu face nimic.

  Şi, astfel, această fantomă fără conţinut, pe care zadarnic îţi închipui că ai pus mâna, îţi scapă.

  Dacă vrei să pricepi cuvântul, trebuie să-l înţelegi ca recompensă, şi nu ca scop, căci atunci e lipsit ide semnificaţie. În acelaşi fel, ştiu despre un lucru că este frumos, dar refuz frumuseţea ca scop. Ai auzit vreodată un sculptor spunând: „Din această piatră voi desprinde frumuseţea?”. Aceşti sculptori de nimicuri se îmbată de un lirism găunos. Pe adevăratul sculptor îl vei auzi spunând: „încerc să scot din această piatră ceva care să se asemene poverii pe care o port în mine. Nu pot să mă eliberez altfel de ea, decât cioplind44. Şi chiar dacă chipul ce va apare va fi greoi şi îmbătrânit, sau va fi o mască diformă, sau va fi imagine a tinereţii adormite, vei spune că opera e frumoasă, dacă sculptorul e mare.

 Căci frumuseţea, de asemenea, nu este scop, ci recompensă.

 Iar când ţi-am spus înainte că fericirea ar fi pentru cel bogat de a se îmbogăţi, te-am minţit. Căci e vorba de focul bucuriei ce încoronează o cucerire oarecare, eforturile şi truda lui vor fi cele răsplătite. Iar dacă viaţa ce se întinde înaintea lui îi va apare pentru un moment ca fiind îmbătătoare, înseamnă că simte acelaşi lucru cu cel al cărui suflet se umple de bucurie admirând de pe vârful muntelui priveliştea ce i se oferă ca o răsplată a eforturilor sale.

 Iar dacă-ţi spun că fericirea pentru hoţ este de a sta la pândă sub lumina stelelor, înseamnă că există în el o parte ce trebuie salvată şi o răsplată pentru această parte. Căci a acceptat frigul, nesiguranţa şi singurătatea. Râvneşte aurul ca pe ceva ce-l va transforma într-un arhanghel, căci, greoi şi vulnerabil, şi-l închipuie pe cel ce se îndepărtează strângând aurul la piept ca fiind înălţat de aripi nevăzute.

 În tăcerea iubirii mele, am petrecut mult timp privindu-i pe supuşii mei ce par fericiţi. Şi mi-am închipuit întotdeauna că au aflat fericirea, aşa cum statuia şi-a aflat frumuseţea tocmai pentru că nu au căutat-o.

 Şi mi s-a părut întotdeauna că acesta era semn al perfecţiunii lor şi al calităţii inimii lor. Şi numai aceleia care poate spune: „Sunt atât de fericită*, deschide-i uşa casei tale pentru toată viaţa, căci fericirea ce i se citeşte pe obraz este semn al valorii ei, căci vine dintr-o inimă ce şi-a primit răsplata.

 Nu-mi cere, deci, mie, conducător al unui imperiu, de a cuceri fericirea pentru tot poporul meu. Nu-mi cere mie, sculptor, să alerg după frumuseţe: m-aş opri în loc, neştiind încotro să alerg. Cere-mi doar să le clădesc un suflet în care un asemenea foc să poată arde.

Antoine de Saint-Exupéry,  Citadela