Durerea sufletului – Romain Rolland

Cît timp strigase, Annette nu s-a mai gîndit la nimic. Trupul, zguduit de un plîns convulsiv, se ușura de durerea a cărei apăsare o chinuise atîtea zile. Mintea îi era năucită. Apoi, trupul istovit încetă să geamă. Durerea sufletului reveni iar la suprafață. Și Annette își dădu din nou seama că e părăsită. Era singură, fusese trădată. Cercul gîndurilor ei nu se întindea mai departe. N-avea putere să adune turma împrăștiată a gîndurilor. N-aveanici măcar puterea să se ridice. Sta întinsă, lăsîndu-se în voia pămîntului. Ah, dacă pămîntul ar fi vrut s-o primească! Vuietul torentului vorbea, gîndea în locul ei. Parcă-i spăla rana. După un timp (desigur, îndelungat), năucită de durere, Annette își ridică  încet trupul chinuit. Izbitura din frunte îi pricinuise dureri ascuțite, care o preocupau, alungîndu-i gîndurile. Își umezi mîinile zgîriate în apa rîului, apoi și le lipi de fruntea rănită, care ardea. Rămase așa. Stînd jos, cu tîmplele și ochii lipiți de palmele udate de lacrimi, lăsîndu-se pătrunsă de puritatea înghețată a apei. Și iată că se înstrăina de durerea ei… Se privea gemînd, de parcă și-ar fi fost ei înseși străină, și nu mai înțelegea rostul mîniei ei de adineauri. Gîndea: „De ce? La ce folosește? Oare merită?” Iar torentul răspundea în noapte: „Nebunie, nebunie… totul e zadarnic… Totul e nimic…” Annette zîmbea cu milă și amărăciune: „Ce voiam?… Nici nu știu… Unde e fericirea cea mare? S-o aibă cine-o vrea! Eu n-o să mai lupt pentru ea… Apoi, îi năvăliră în mintevaluri de imagini ale fericirii pe care o dorise totuși, și Annette simți din nou suflul cald al dorinței, care – în ciuda rațiunii ce
-o nega – avea să-i stăpînească multă vreme trupul.

Romain Rolland, Inimă vrăjită