Dezgustul şi trufia spirituală ale oricărui om care a suferit mult–, capacitatea de a suferi determină ierarhia – certitudinea de care este impregnat, căci, graţie suferinţei, ajunge să ştie mai mult decât ar putea şti cei mai deştepţi şi înţelepţi, versaţi în mai multe domenii versate şi înspăimântătoare, necunoscute altora, această trufie spirituală tăcută, această mândrie a celui ales al cunoaşterii, a „iniţiatului”, a sacrificatului, găseşte necesară orice formă de deghizare pentru a se apăra de contactul cu mâini înfigăreţe şi compătimitoare, şi, în general, de ceea ce nu-i este egal în suferinţă. Suferinţa profundă te face nobil, te izolează. (...)
Există spirite libere, îndrăzneţe care vor să ascundă şi să tăgăduiască faptul că în fond sunt inimi zdrobite – este cazul Hamlet; şi apoi, nebunia însăşi poate fi o mască pentru o ştiinţă nefastă şi din cale afară de sigură.
