18 mai 2017

Inscripţie pe un mormânt – Tristan Tzara


Francois Fressinier Art

Şi simţeam sufletul tău curat şi trist
Cum simţi luna care pluteşte tăcută
După perdelele trase.
Şi simţeam sufletul tău sărman şi sfios,
Ca un cerşetor, cu mâna-ntinsă-n faţa porţii,
Neîndrăznind să bată şi să intre,
Şi simţeam sufletul tău plăpând şi umil
Ca o lacrimă ce nu cutează a trece pragul pleoapelor,
Şi simţeam sufletul tău strâns şi umezit de durere
Ca o batistă în mâna în care picură lacrimi,
Iar astăzi, când sufletul meu vrea să se piardă în noapte,
Doar amintirea ta îl ţine
Cu nevăzute degete de fantasmă.


13 mai 2017

Necunoscuţi – Traian Demetrescu




Cad fără şir, necunoscute,
Atâtea lacrimi omeneşti...
O! Câte adâncimi de inimi
Într-însele poţi să citeşti!

Dar lacrimile nu sunt slove
Meşteşugite de tipar,
Şi cartea lor e scrisă-n suflet,.
Şi titlul lor e: În zadar!

Acei ce plâng nu pot, adesea,
Să-şi tălmăcească plânsul lor
Pe note dulci, armonioase,
Pe rime care curg uşor...

Ei nu fac opere de artă
Din plâns, dintr-un suspin profund;
Dar câte operi de durere
În a lor lacrimi nu se-ascund...

Şi când citesc a voastre lacrimi
Poeţi, de visuri abătuţi,
Eu mă gândesc întotdeauna
La cei ce plâng necunoscuţi

Orologiul de gheaţă – Ştefan Augustin Doinaş



La cumpana nopţii, eu sui într-un turn.
Paingi, cucuvai înţelepte
se-ntrec să-mi oprească urcuşul nocturn
de stajă pe strâmtele trepte.

Dar nu e nici buhă cu strigatul ei,
nici iască cu ochiul sinistru,
nici aprige pliscuri ce scuipă ulei,
nici aripi suflând ca un sistru,
nici spadă jucându-mi pe crestet pieziş,
nici limba-ntre graniţe oarbe
să stea împotriva acestui suiş
ce-ntr-una, hipnotic, mă soarbe.

Treptat izbăvit de pământul greoi,
desprins de lumeşti simulacre,
mă-atrage un cer limpezit ca un sloi
cântând din vapaile sacre.

Cu ce fel de grai să rostesc pe deplin
şi cui - amuţitul elogiu?
În turn, îngheţat, albăstriu, cristalin,
mă-aşteaptă un divin orgoliu.

Mărire acestei adânci arătări!
În locul rotirii de zodii,
cu inimi aici şi la mari depărtări
stau orele fixe, ca rodii.

Uitate sunt, deci, izgonite de timp
aversa de stele-n înalturi,
şi naşterea florii superbe din ghimp,
şi goana dorinţei în salturi.

De-acolo de sus, de pe înaltul prag
privesc fascinat înafără.
Ce sferă perfectă! Pământul cel mic
cu multele sale învelişuri
e una: nimic nu se naşte, nimic
nu moare în lut şi-n frunzişuri.

Vai mie, credeam că fărima e-n mers!
Iertare, ah! somnuri eterne,
minuni împietrite cu licarul şters
de-o iarna ce nu se mai cerne.

Ca roiuri de ornice prinse-n îngheţ
ce-mi mângâie ochii şi părul,
descopăr în lucruri tiparul măreţ,
modelul dintâi, Adevârul.

Nicicând n-am crezut că-o să poată-ncăpea 
pădurea-ntr-o singură ghindă,
noianul de stele-ntr-o singură stea,
oceanu-ntr-un ciob de oglindă.

Aceasta e fata trăind dedesubt
a lumii, obrazul de taină:
integru, statornic, în veci necorupt,
mereu despuiat de-orice haină.

O, veşnic aş vrea să întârzii aici,
pe treapta supremă la care
fiinţa nu scade ca umbrele, nici
prezenţa nu trece-n mişcare.

Mereu să mă-mbete, cuprins la mijloc,
şederea a toate-ntru sine.
Dar vai! răsuflarea mea, ca un foc,
topeşte zăpada sub mine.

O limbă porneşte să mişte, şi bat
cleios adormitele ore,
şi prind să răsară-ntr-un spaţiu curbat
de spaime străvechi aurore;
privelişti limpide se-mpăienjenesc,
departe o lună apune,
cad codrii cu-un ţipăt prelung, omenesc
şi marea începe să sune.

O, nu-mi este dat ca în marele ger 
să dăinui! Vai, nu mi se cade
aici, unde toate - salvate - sunt cer,
aici, în opritele cascade,
să-ntârzii prea mult: nu sunt vrednic să port
în ochi fericita vedere
a viului care-mi apare ca mort,
a tot ce durează-n cădere... 

De-aceea mă-ntorc întristat şi cobor.
Paingi, cucuvai înţelepte
mă cheamă-ndărăt, mă ajută să zbor
în jos, pe spirale, pe trepte.

Dar eu încă șovăi: mă tem să mă scald
în ore ce iarăşi mă-nhaţa.
Eu plâng, şi mă zbucium în trupul meu cald.
În turn, orologiul îngheaţă.


5 mai 2017

Cărţile – Mihai Eminescu


Barthélemy d'Eyck Art


Shakespeare! adesea te gândesc cu jale,
Prieten blând al sufletului meu;
Izvorul plin al cânturilor tale
Îmi sare-n gând și le repet mereu.
Atât de crud ești tu, ș-atât de moale,
Furtună-i azi și linu-i glasul tău;
Ca Dumnezeu te-arăți în mii de fețe
Și-nveți ce-un ev nu poate să te-nvețe.

De-aș fi trăit când tu trăiai, pe tine
Te-aș fi iubit atât ­- cât te iubesc?
Căci tot ce simt, de este rău sau bine,
- Destul că simt - tot ție-ți mulțumesc.
Tu mi-ai deschis a ochilor lumine,
M-ai învățat ca lumea s-o citesc,
Greșind cu tine chiar, iubesc greșala:
S-aduc cu tine mi-este toată fala.

Cu tine da... Căci eu am trei izvoară
Din care toată mintea mi-o culeg:
Cu-a ta zâmbire, dulce, lină, clară
A lumii visuri eu ca flori le leg;
Mai am pe-un înțelept... cu-acela iară
Problema morții lumii o dezleg;
Ș-apoi mai am cu totul pentru mine
Un alt maestru, care viu mă ține...

Dar despre-acela, ah, nici vorbă nu e.
El e modest și totuși foarte mare.
Să tacă el, să doarmă ori să-mi spuie
La nebunii ­- tot înțelept îmi pare.
Și vezi, pe-acesta nu-l spun nimănuie.
Nici el nu vrea să-l știe orișicare,
Căci el vrea numai să-mi adoarmă-n brață
Și decât tine mult mai mult mă-nvață!

1 mai 2017

Vorba lui Pitan – Romain Rolland



„Vorba lui Pitan era înceată, liniștită, fără opriri; se scurgea ca apa lină a unui canal, între două zăgazuri: două perioade de tăcere. Nerăbdarea lui Marc îl împingea zadarnic să-l întrerupă. Pitan îl lăsa să vorbească zîmbind, apoi reîncepea stăruitor să-și urmeze firul gîndului. Batjocura nu-l atingea. Nu se înșela în privința valorii cuvintelor sale. Cuvîntul însemna pentru el nevoia de a-și lumina gîndul. N-o putea face decît smulgîndu-se din lutul tăcerii, în care se împotmolea mintea. Trebuia să lase aerul să pătrundă în viața lui lăuntrică, îngreuiată de perioadele de amorțeală. Pentru el, a gîndi însemna a gîndi cu glas tare. Și-apoi, ca să se găsească pe sine, avea nevoie de altcineva. Omul acesta singuratic se născuse cu nevoia de a trăi alături de alți oameni.”

Romain Rolland – Inimă Vrajită

Georgi Kolarov Art

29 aprilie 2017

Despre moarte ca revedere (I) – Mircea Ivănescu



„sigur că nu este adevărat. murind
nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung
care te poartă cu ochii închiși – și te leagănă – 
și la început e un somn, și pe urmă o uitare –
și pe urmă timpul își pierde orice înțeles, 
este numai o liniște care se întoarce asupra ei înseși
cu un singur ecou – și acela e-un nimb, 
ca flacăra lumânării – și pe urmă lumina
își pierde orice înțeles – și pe urmă tăcerea
își lasă deoparte înțelesul – și suspendat
în ceva care nu mai are vreun înțeles – și nimic pe urmă, nici
descarnarea de înțelesuri, plutirea în nimic, 
cu scheletul neființei, gură în gură, 
nu mai există. pe urmă nu mai este nici un pe urmă
dar nici vreun acum, și nu mai este nici moarte.”


Foto: Dorota Gorecka

22 aprilie 2017

Suflet cotropitor – Romain Rolland


În circul lumii a pătruns Sufletul cotropitor. Ea se recunoaște  în el. Eu sînt inimile acestea înfrigurate. Eu sînt forțele ascunse, demonii dezgoliți, jertfele, cruzimile, entuziasmul, violențele. Eu sînt puterile blestemate și sfinte ce vor să se ridic e dinstrăfunduri.
 Tot ce e în ceilalți este și în mine. Mă ascundeam. Mă descopăr. Pînă acum n-am fost decît o umbră din ceea ce sînt acum. Pînă acum îmi trăiam zilele în visuri; în timp ce adevărul se află în visurile izgonite. Iată adevărul... lumea în război... eu...
Cum se poate exprima prin cuvinte tot ceea ce nu se poate spune, dar care fierbe ca și mustul în cadă, în tăcerea și în visul acestei inimi de bacantă? Cum poate fi exprimată înfrigurarea ce urca în Annette, pe care ea o observă, o adulmecă, și amețeala aceasta liniștită... Se joacă o drama îngrozitoare, în care și ea are un rol. Dar încă nu i-a sunat ceasul să intre în scenă.E gata, dar nu e luată de puhoiul acțiunii, îl mai poate încă privi. Aspiră clipa aceasta fără pereche. Stă aplecată asupra șuvoiului și priveliștea o amețește; dar se ține la margineși așteaptă clipa cînd! Se va spune: „E rîndul tău! Aruncă-te!”


(Romain Rolland – Inimă Vrajită)

William Rose Art

20 aprilie 2017

întotdeauna – Iulian Boldea



 Gleb Goloubetski Art 


întotdeauna am crezut că drumurile nu duc nicăieri

că pietrele pe care calc au înţelesuri oarbe

că universul se recompune în fiecare dimineaţă

din cioburile universului de ieri

am crezut că metafizica e rodul unei înserări

sau al unui rest nenumit de uitare

am crezut că visul pipăie imposibilul mai temeinic

decât gândirea trează golită de irealele noastre trăiri

întotdeauna am crezut că durerile

ne aparţin prea puţin

nouă celor care le îndurăm

şi că viaţa trece pe lângă noi

penumbră sensibilă

a tot ceea ce am negat

vreodată

9 aprilie 2017

Fluviul vrăjit – Romain Rolland



„Annette simte cum curge fluviul vrăjit, înfășoară și desfășoară de pe fus firul de șuvoaie inelate, se lasă în voia lui și se joacă cu forța ademenitoare care o tîrăște. Dar cînd rațiunea, deodată trează, vrea să controleze jocul, o găsește pe Annette smulsă dintr-un vis, dar căutînd un altul, în care să se cufunde. Atunci, Annette născocește cu pricepere romanul vieții pe care a trăit-o, sau pe care o va trăi, poate, folosindu-se de frînturi din  întîmplările zilelor, de amintiri, de figuri din trecut. (...)
Cîte suflete de femei există, a căror bogăție tăinuită se exprimă, ca și al Annettei, prin acest șuvoi lăuntric? Cine ar putea citi în adînc ar găsi adesea patimi întunecate, încîntare, viziuni ale abisului. Și, în viața liniștită de fiecare zi, nu-i decît o burgheză corectă, văzîndu-și de treburi, rece și înțeleaptă, stăpînă pe sine, uneori chiar prea stăpînă, întocmai ca și Annette, care, față de elevi și de fiul ei (numai că pe el nu-l putea înșela)  îmbrăca o înfățișare chibzuită și rece, moralizatoare…”

(Romain Rolland, Inimă vrăjită)

Christian Schloe Digital Artwork

26 martie 2017

Tu, vântule, tu, cer – Pierre de Ronsard




„Tu, vântule, tu, cer scăldat în soare,
Şi tu, pădure-n floare cu nectar,
Şi tu, izvor pornit fără hotar
De sub argint de salcii plângătoare,

Şi tu, desiş de crânguri verzi, în care
Sunt vizuini pustii şi păsări, dar
Care îmi cântă un ecou amar
La versurile mele-ntristătoare! -

Vă spun că-n ceasu-acest de despărţire
Nici să-ndrăznesc să-i văz a ei privire,
Şi nici să-i spun adio nu-ndrăznesc,

Decât vă rog pe voi să-i fiţi aproape -
Şi munţi, şi ceruri, şi păduri şi ape,
Ca un salut pe care i-l şoptesc.”

Traducere de Pavel Darie
Pictură de Kanta Harusaki

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...