12 iunie 2017

Datoria de a fi sincer – Miguel de Unamuno


Digital Art by Jia Ruan


Datoria de a fi sincer ne poruncește să veghem și să păzim adâncurile sufletelor noastre.
Trebuie să avem, desigur, sufletul deschis; dar să-l avem deschis nu înseamnă să-l avem sfâșiat și despicat de sus până jos. Cu cât e mai sincer un suflet, cu atât mai strașnic își păzește și apară misterele vieții.
(Miguel de Unamuno, Secretul vieţii şi alte eseuri)

6 iunie 2017

Mireasma ființei – Romain Rolland



Marc mu se împăca ușor cu nimeni. Îi plăcea să despice firul în patru. Și, după această operație, nu mai rămînea mare lucru din prieteniile lui întîmplătoare. Se înverșuna să le dezghioace, să găsească viermele în grăunte, să găsească golul sau murdăria. Dar, pe lîngă toată pleava, îi mai rămăsese un singur grăunte: inima mamei lui. Încă nu cunoștea tot ce se poate scoate din acest grăunte. Dar îl vedea neatins, fără urmă de stricăciune, și lucrul îi insufla respect și dorința nemărturisită de a-l cunoaște mai bine.



Își dăduse seama că mama lui îl iubește, dar că el n-o stăpînește. Dragostea maternă e un instinct puternic și sigur. Dar Marc voia mai mult: voia mai mult decît să iubească – voia să cunoască și să fie cunoscut, să dobîndească ce este mai tainic, mai bun, nu mama, ci ființa. Mama e aceeași pentru toți: o cloșcă anonimă. Dar fiecare ființă își are esența sa ascunsă, care nu seamănă cu nici o alta, își are mireasma ei proprie. Și el simțea această mireasmă. Voia să străbată învelișul, s-ajungă pînă la grăuntele de tămîie: „Tu care ești tu, care exiști o singură dată! Vreau taina ta !...”
„Ce să faci cu ea? S-o arunci după ce te-ai săturat?” Inimile adolescenților, mici rozători, sînt lacome să stăpînească, dar nu știu să păstreze nimic. E mai sănătos să ții tezaurul, pe care ei îl poftesc, la adăpost de dinții lor.
 La Annette este adăpostit. Degeaba se dăruia cu buzele ei frumoase și zîmbitoare. Nici ea nu poseda cheia casetei în care stătea ascunsă taina ființei sale; prin urmare, n-o putea dărui. Din fericire pentru ea. De cîte ori în viață n-ar fi risipit comoara!Pentru Marc, azilul acesta neviolat căpăta atracția unui sanctuar  în care vrei să pătrunzi


(Romain Rolland, Inimă vrăjită)
Jung Shan Art

28 mai 2017

Vreau să te păstrez – Endre Ady


 Kostas Rigoula Art

Mă-nnebunesc săruturile-ţi toate,
Sunt ca-mplinirea unui grav destin;
O dăruire-adâncă, bunătate.

În poala ta căzând, plângând în şoaptă,
Femeia mea iubită, te implor,
Alungă-mă, aruncă-mă în noapte.

Când buza mea s-o-ntinde mai fierbinte,
Atunci îngheţe aspră buza ta.
Loveşte-mă, mă calcă, râzi, mă minte!

Dorinţa e-un călău ce ne pândeşte.
Blestem e chiar cel mai frumos prezent.
Te părăsesc, căci dorul mă striveşte.

Fiindcă vreau să te păstrez, drept pază
Eu ţi-am ales mai bine depărtarea,
Ce-ncântă, care idealizează.

Şi să rămâie visul meu ceresc:
Femeie dragă cărei să fiu drag,
Şi dincolo de moarte s-o iubesc.


-----------------------------------------------
Traducere de Nicu Porsenna

27 mai 2017

Dreptul de a fi singuri – Mihail Sebastian

 Michael Creese Art

De două mii de ani a fost un act riscat de sinceritate. Pe urma lui, rămâne o casă pierdută, un simbol căzut, o mare prietenie săgetată. Puţin scrum, atâta tot. E o numărătoare tristă: nu mai este una deprimantă. Îmi spun fără să bravez pe nimeni şi, mai ales, fără să mă bravez pe mine însumi, că nu vom plăti vreodată destul de scump dreptul de a fi singuri, fără jumătăţi de amintiri, fără jumătăţi de afecţiuni, fără jumătăţi de adevăruri.

Mihail Sebastian, în Jurnal

18 mai 2017

Inscripţie pe un mormânt – Tristan Tzara


Francois Fressinier Art

Şi simţeam sufletul tău curat şi trist
Cum simţi luna care pluteşte tăcută
După perdelele trase.
Şi simţeam sufletul tău sărman şi sfios,
Ca un cerşetor, cu mâna-ntinsă-n faţa porţii,
Neîndrăznind să bată şi să intre,
Şi simţeam sufletul tău plăpând şi umil
Ca o lacrimă ce nu cutează a trece pragul pleoapelor,
Şi simţeam sufletul tău strâns şi umezit de durere
Ca o batistă în mâna în care picură lacrimi,
Iar astăzi, când sufletul meu vrea să se piardă în noapte,
Doar amintirea ta îl ţine
Cu nevăzute degete de fantasmă.


13 mai 2017

Necunoscuţi – Traian Demetrescu




Cad fără şir, necunoscute,
Atâtea lacrimi omeneşti...
O! Câte adâncimi de inimi
Într-însele poţi să citeşti!

Dar lacrimile nu sunt slove
Meşteşugite de tipar,
Şi cartea lor e scrisă-n suflet,.
Şi titlul lor e: În zadar!

Acei ce plâng nu pot, adesea,
Să-şi tălmăcească plânsul lor
Pe note dulci, armonioase,
Pe rime care curg uşor...

Ei nu fac opere de artă
Din plâns, dintr-un suspin profund;
Dar câte operi de durere
În a lor lacrimi nu se-ascund...

Şi când citesc a voastre lacrimi
Poeţi, de visuri abătuţi,
Eu mă gândesc întotdeauna
La cei ce plâng necunoscuţi

Orologiul de gheaţă – Ştefan Augustin Doinaş



La cumpana nopţii, eu sui într-un turn.
Paingi, cucuvai înţelepte
se-ntrec să-mi oprească urcuşul nocturn
de stajă pe strâmtele trepte.

Dar nu e nici buhă cu strigatul ei,
nici iască cu ochiul sinistru,
nici aprige pliscuri ce scuipă ulei,
nici aripi suflând ca un sistru,
nici spadă jucându-mi pe crestet pieziş,
nici limba-ntre graniţe oarbe
să stea împotriva acestui suiş
ce-ntr-una, hipnotic, mă soarbe.

Treptat izbăvit de pământul greoi,
desprins de lumeşti simulacre,
mă-atrage un cer limpezit ca un sloi
cântând din vapaile sacre.

Cu ce fel de grai să rostesc pe deplin
şi cui - amuţitul elogiu?
În turn, îngheţat, albăstriu, cristalin,
mă-aşteaptă un divin orgoliu.

Mărire acestei adânci arătări!
În locul rotirii de zodii,
cu inimi aici şi la mari depărtări
stau orele fixe, ca rodii.

Uitate sunt, deci, izgonite de timp
aversa de stele-n înalturi,
şi naşterea florii superbe din ghimp,
şi goana dorinţei în salturi.

De-acolo de sus, de pe înaltul prag
privesc fascinat înafără.
Ce sferă perfectă! Pământul cel mic
cu multele sale învelişuri
e una: nimic nu se naşte, nimic
nu moare în lut şi-n frunzişuri.

Vai mie, credeam că fărima e-n mers!
Iertare, ah! somnuri eterne,
minuni împietrite cu licarul şters
de-o iarna ce nu se mai cerne.

Ca roiuri de ornice prinse-n îngheţ
ce-mi mângâie ochii şi părul,
descopăr în lucruri tiparul măreţ,
modelul dintâi, Adevârul.

Nicicând n-am crezut că-o să poată-ncăpea 
pădurea-ntr-o singură ghindă,
noianul de stele-ntr-o singură stea,
oceanu-ntr-un ciob de oglindă.

Aceasta e fata trăind dedesubt
a lumii, obrazul de taină:
integru, statornic, în veci necorupt,
mereu despuiat de-orice haină.

O, veşnic aş vrea să întârzii aici,
pe treapta supremă la care
fiinţa nu scade ca umbrele, nici
prezenţa nu trece-n mişcare.

Mereu să mă-mbete, cuprins la mijloc,
şederea a toate-ntru sine.
Dar vai! răsuflarea mea, ca un foc,
topeşte zăpada sub mine.

O limbă porneşte să mişte, şi bat
cleios adormitele ore,
şi prind să răsară-ntr-un spaţiu curbat
de spaime străvechi aurore;
privelişti limpide se-mpăienjenesc,
departe o lună apune,
cad codrii cu-un ţipăt prelung, omenesc
şi marea începe să sune.

O, nu-mi este dat ca în marele ger 
să dăinui! Vai, nu mi se cade
aici, unde toate - salvate - sunt cer,
aici, în opritele cascade,
să-ntârzii prea mult: nu sunt vrednic să port
în ochi fericita vedere
a viului care-mi apare ca mort,
a tot ce durează-n cădere... 

De-aceea mă-ntorc întristat şi cobor.
Paingi, cucuvai înţelepte
mă cheamă-ndărăt, mă ajută să zbor
în jos, pe spirale, pe trepte.

Dar eu încă șovăi: mă tem să mă scald
în ore ce iarăşi mă-nhaţa.
Eu plâng, şi mă zbucium în trupul meu cald.
În turn, orologiul îngheaţă.


5 mai 2017

Cărţile – Mihai Eminescu


Barthélemy d'Eyck Art


Shakespeare! adesea te gândesc cu jale,
Prieten blând al sufletului meu;
Izvorul plin al cânturilor tale
Îmi sare-n gând și le repet mereu.
Atât de crud ești tu, ș-atât de moale,
Furtună-i azi și linu-i glasul tău;
Ca Dumnezeu te-arăți în mii de fețe
Și-nveți ce-un ev nu poate să te-nvețe.

De-aș fi trăit când tu trăiai, pe tine
Te-aș fi iubit atât ­- cât te iubesc?
Căci tot ce simt, de este rău sau bine,
- Destul că simt - tot ție-ți mulțumesc.
Tu mi-ai deschis a ochilor lumine,
M-ai învățat ca lumea s-o citesc,
Greșind cu tine chiar, iubesc greșala:
S-aduc cu tine mi-este toată fala.

Cu tine da... Căci eu am trei izvoară
Din care toată mintea mi-o culeg:
Cu-a ta zâmbire, dulce, lină, clară
A lumii visuri eu ca flori le leg;
Mai am pe-un înțelept... cu-acela iară
Problema morții lumii o dezleg;
Ș-apoi mai am cu totul pentru mine
Un alt maestru, care viu mă ține...

Dar despre-acela, ah, nici vorbă nu e.
El e modest și totuși foarte mare.
Să tacă el, să doarmă ori să-mi spuie
La nebunii ­- tot înțelept îmi pare.
Și vezi, pe-acesta nu-l spun nimănuie.
Nici el nu vrea să-l știe orișicare,
Căci el vrea numai să-mi adoarmă-n brață
Și decât tine mult mai mult mă-nvață!

1 mai 2017

Vorba lui Pitan – Romain Rolland



„Vorba lui Pitan era înceată, liniștită, fără opriri; se scurgea ca apa lină a unui canal, între două zăgazuri: două perioade de tăcere. Nerăbdarea lui Marc îl împingea zadarnic să-l întrerupă. Pitan îl lăsa să vorbească zîmbind, apoi reîncepea stăruitor să-și urmeze firul gîndului. Batjocura nu-l atingea. Nu se înșela în privința valorii cuvintelor sale. Cuvîntul însemna pentru el nevoia de a-și lumina gîndul. N-o putea face decît smulgîndu-se din lutul tăcerii, în care se împotmolea mintea. Trebuia să lase aerul să pătrundă în viața lui lăuntrică, îngreuiată de perioadele de amorțeală. Pentru el, a gîndi însemna a gîndi cu glas tare. Și-apoi, ca să se găsească pe sine, avea nevoie de altcineva. Omul acesta singuratic se născuse cu nevoia de a trăi alături de alți oameni.”

Romain Rolland – Inimă Vrajită

Georgi Kolarov Art

29 aprilie 2017

Despre moarte ca revedere (I) – Mircea Ivănescu



„sigur că nu este adevărat. murind
nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung
care te poartă cu ochii închiși – și te leagănă – 
și la început e un somn, și pe urmă o uitare –
și pe urmă timpul își pierde orice înțeles, 
este numai o liniște care se întoarce asupra ei înseși
cu un singur ecou – și acela e-un nimb, 
ca flacăra lumânării – și pe urmă lumina
își pierde orice înțeles – și pe urmă tăcerea
își lasă deoparte înțelesul – și suspendat
în ceva care nu mai are vreun înțeles – și nimic pe urmă, nici
descarnarea de înțelesuri, plutirea în nimic, 
cu scheletul neființei, gură în gură, 
nu mai există. pe urmă nu mai este nici un pe urmă
dar nici vreun acum, și nu mai este nici moarte.”


Foto: Dorota Gorecka

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...