6 iulie 2018

Individualismul – Romain Rolland

Vladimir Volegov Art

„Religia căreia Annette nu-i dăduse niciodată grai, dar care fusese totuși religia vieții ei întregi, era individualismul mîndru. Se hrănise cu această flacără care, deși mai curată la ea decît la majoritatea oamenilor, era totuși hrana mai tuturor din generația aceea – mai ales a celor mai liberi și mai puternici, hrana tuturor acelora pe care Annette îi alesese sau îi acceptase ca amanți, prieteni, aliați. Lor și ei, înstrăinarea, chiar și numai într-o anumită măsură, a eului liber le părea o tară de nevindecat, un adevărat păcat. Orice, mai curînd decît să renunți la el. Lipsuri, singurătate … Nu era mare lucru.”

(Romain Rolland, în Inimă vrăjită)


20 iunie 2018

Termometrul dragostei – Romain Rolland

Anna Razumovskaya Art

Chiar dac-ar fi vrut, Assia și Marc tot n-ar fi putut să hoinărească, înlănțuiți, privind cu duioșie la oscilațiile termometrului dragostei. Amîndoi trebuiau să-și cîștige existența. Marc lucra într-o instituție care se ocupa cu vinderea și instalarea aparatelor de radio. Assia făcea traduceri din limba rusă pentru o editură; traducea de asemenea și bătea la mașină scrisori comerciale pentru o firmă de export. Nu se vedeau decît la ora prînzului și seara, adeseori foarte tîrziu. Dar munca nu  înăbușea „celălalt gînd”. Acesta se cuibărește într-o încăpere fără aer, unde dospește. „Celălalt gînd”, năzuința nepotolită a caravanei care merge spre izvor în noaptea înstelată, prin nisipurile posomorite și dogoritoare…
— O, noapte! O, izvor! Trebuie să te regăsesc searbăd, nerăcoritor și tulburat! Setea mea nepotolită se întețește.
Se regăseau în fiecare seară, cu un freamăt de așteptare și o nevoie din ce în ce mai mistuitoare. Se desprindeau unul de altul nemulțumiți și, deși nu îndrăzneau să și-o mărturisească, dezamăgiți. Dar, în timp ce Marc se înverșuna tot mai mult s-o urmărească – pe măsură ce ea îi scăpa – în timp ce el voia să stăpînească tot mai mult ființa iubită, să nu mai lase nici un ungher din lumea și din gîndul ei în care el să nu fi pătruns, Assia se încorda, își dădea seama cu o amărăciune trufașă de hotarele iubirii din ființa ei:
—Îți deschid porțile, pentru că vreau. Intră! Dar numai pînă aici. Mai departe nu vei merge.
Descoperea, dincolo de porțile inimii ei, spații nesfîrșite, unde nimeni n-avea dreptul să pătrundă. Nici ea singură nu le explorase, se pierdeau în depărtări: Sufletul.
—Trupul, inima mea sînt ale tale. Dar sufletul, nu ! Sufletuleste al meu. E al meu? Sau eu a lui?
Și el voia tocmai sufletul!
Dar ea nu mai credea însufletul acesta! își tăiase sufletul o dată cu părul. Nici nu mai folosea cuvîntul acesta găunos. Spunea: „Eu, nevoile mele, drepturile mele”. Cine oare îi aduse din nou în minte cuvîntul ăsta vechi, cîntecul ăsta răsuflat? Annette. Pînă la urmă dibuise neînțelegerea care creștea între cei doi copii și pe care ei i-o ascundeau. Erau prea pătimași amîndoi pentru a fi dibaci. Ceea ce ascundeau ei sărea în ochi. Încruntați,  încordați, păreau două fiare care se înfruntă, care se feresc una de alta, dar se vor.
—Ești a mea! 
—Sînt a mea!
Dar dacă ar fi luat cineva în serios cuvintele celei care se refuza, femeia s-ar fi aruncat asupra bărbatului, strigînd:
 — Ia-mă!

3 iunie 2018

Ritmul vieții – Romain Rolland

 Charles Vickery Art


Își spuseseră totul, își arătaseră totul. Luaseră și dăduseră totul. Turnaseră în iubirea lor tot șuvoiul vieții. Și tocmai de aceea (dar ei nu puteau să  înțeleagă), tocmai fiindcă dăduseră totul, nu le mai rămînea nimic; nici o picătură! Și-n timp ce dragostea descreștea, șuvoiul vieții seca. Piereau amîndoi, aruncați pe mal.
De-abia mai tîrziu aveau săajungă la înțelepciunea care  înțelege și care se înduioșează, care iartă, pregătindu-și, în astfel de clipe, un adăpost unde aștepți sfîrșitul refluxului, un adăpost pe care următoarea urcare a apelor îl înalță din nou. Asta-i doar ritmul vieții, cu oscilările lui, cu atît mai largi cu cît viața se cheltuiește cu mai multă dărnicie. Fiecărei retrageri îi urmează un nou avînt, cu condiția ca puterea zguduirilor repetate să nu  întindă prea tare coarda arcului și să nu zdruncine inima.
 Arcul era bun, dar arcașul își pierduse dibăcia. Chiar atunci cînd izvorul vieții avea să înceapă din nou a curge, cei doi n-aveau să uite vremea secetei și felul cum se priviseră unul pe altul atunci.


Romain Rolland, în Inimă vrăjită
Traducere de Vera Călin și Silvian Iosifescu


2 iunie 2018

Cei doi îndrăgostiți – Romain Rolland



Cei doi îndrăgostiți se priveau și privirile lor erau ca o fîntînă în care se reîntoarce apa ce țîșnește. Fiecare dintre ei golise jgheabul, ca să primească șuvoiul celuilalt. Și, înecați de bucurie, se simțeau fiecare plini de făptura celuilalt. Se strîngeau în brațe ca să se regăsească. Își spuneau: „Te am! Mă ai! Nu mă da în apoi! Nu te dau înapoi. Ce bine că am făcut schimbul! Și cît iubesc viața, acum cînd viața înseamnă viața ta! O am! Voi ști s-opăstrez bine!”


(Romain Rolland,  în Inimă vrăjită)

Valuri de sub apă – Nicolae Cornescian


***
Tot ce închipui când mă visezi uneori,
devine real în privirea mea.
Ţâşneşte din gând. Se face văzut. Luminează.
Îmi defineşte apropierile, obligându-mă să exist.
Să cred că în adâncul apei,
ce-ţi păstrează oglindirea, creşte locul gol,
necesar cerului scurs în orele beznei.
Chiar şi acum, când închipui că ai putea să mă vezi,
dacă visul din care nu mai pot evada
s-ar goli de lumină. Şi ar rămâne doar o singură umbră
între noi; o umbră fosforescentă.
***
Îndepărtându-mă de tine, ca de propriile amintiri,
ştiu că în curând va veni chiar şi timpul vieţii mele.
Şi un singur drum se va întinde între casa noastră
şi nemărginirea. Calea de lumină penetrând
culorile spaţiului; îndepărtându-se de bezne lucioase.
Cele din visele celor străini. Celor ce caută ieşiri
din perspective umbroase. Chiar şi acum, când cred că
întotdeauna voi reveni doar acolo unde, din pricina ta,
nu se mai poate uita mai nimic. Nici măcar această nemărginire,
prezentă doar în casa noastră. În deschiderea definită de lumini
mult mai vii decât tot ce ar putea fi real.
***
Pentru menţinerea echilibrului e nevoie de absenţe
a ceea ce va fi real într-un alt timp,
ştii şi nu mai poţi să fii tu când te atrag alte gânduri,
ca nişte vibraţii interspaţiale. Când simţi că
în visele mele rămâi veşnic vie. Când valul celest
inundă adâncimile sclipitoare, ape conturând
orizonturi posibile. Priviri purtate de vânt
într-o singură clipă, trenând mai mult decât amintirea.
Când uiţi unde suntem şi totul se reduce doar la prezenţe
din aceste locuri, unde încă dăinuie destul de mult spaţiu
necesar închipuirii timpului ce va veni. Unde realul se lărgeşte
mai repede decât lumina. Şi ceva nevăzut
menţine în echilibru tot ce rămâne prezent.


Sursa: https://luceafarul.net/

20 mai 2018

Sufletele Assiei – Romain Rolland

Foto: Rachel Boston
La Assia sufletul ce-o stăpînise pînă atunci dispărea într-o clipă. Era cu totul uitat. Și se ivea alt suflet, se iveau alte dorinți. Pe ea n-o mira de loc. Se identifica de îndată cu ele. Erau ale ei, ea era a lor, în tot timpul dispariției celuilalt suflet. Apoi se regăsea, ca la început, fără ciocnire și fără mirare,  în primul suflet pe care-l părăsise. Era o veșnică primejdie. Dar era și un motiv de siguranță și de odihnă. Pentru ca sufletul dintîi se întorcea (asta era lucru sigur). Și în timpul în care îl  înghițea uitarea, recăpăta putere și frăgezime. Parca se scula din pat, după un somn bun.
Astfel, fără legături, fără sălaș, fără dumnezeu, fără iluzii, fără nimic din ceea ce te face să trăiești, Assia trăia nesfărîmată, tare și reînnoită, încordîndu-și în fiecare dimineață puterile pentru lupta de fiecare zi. Experiențele copleșitoare pe care le trăise nu-i lăsaseră urme pe piele, după cum nici spiritul ei nu fusese atins de gustul neantului. Era profund sănătoasă. Degeaba dărîma rațiunea totul. Instinctul dezgropa viitorul ei tînăr sub dărîmături.

Romain Rolland – Inimă vrăjită

9 mai 2018

Stalactita – Lucian Blaga



„Tăcerea mi-este duhul –
şi-ncremenit cum stau şi paşnic
ca un ascet de piatră,
îmi pare
că sunt o stalactită într-o grotă uriaşă,
în care cerul este bolta.
Lin,
lin,
lin – picuri de lumină
şi stropi de pace - cad necontenit
din cer
şi împietresc – în mine.”


9 aprilie 2018

Armonie în amurg – Charles Baudelaire



E vremea când pe lujer, în seara ce se stinge,
Vibreaz-asemeni unei cădelniţi orice floare;
Acum parfum şi sunet de-a valma-ncep să zboare,
Vals trist şi moleşeală ce farmecă şi-nfrânge!

Vibreaz-asemeni unei cădelniţi orice floare;
Vioara ca un suflet pe care-l chinui, plânge;
Vals trist şi moleşeală ce farmecă şi-nfrânge!
Frumos şi grav e cerul ca bolta din altare.

Vioara ca un suflet pe care-l chinui, plânge;
Un suflet blând pe care nimicnicia-l doare!
Frumos şi grav e cerul ca bolta din altare;
Şi soarele în zare s-a înecat în sânge...

Un suflet blând pe care nimicnicia-l doare
Vestigii luminoase din vremi trecute strânge!
Şi soarele în zare s-a înecat în sânge...
În mine amintirea-ţi e-o lacră cu odoare!


23 martie 2018

Şi ce-ar fi poezia? – Cezar Bolliac

Charmaine Olivia Art

Te privesc, si urca
De dragoste aprinsa,
Pâna la buzele mele inima.
P. Sutzos

I

Si ce-ar fi poezia
Când n-ar fi frumusetea?
Ce-ar fi s-un muritor
Când n-ar simti amor;
Ce-ar fi si veselia
Când n-ar fi tineretea;
Ce-ar fi niste comori
La cei din închisori;
Ce-ar fi maretul soare
La cel ce vederi n-are
Sau geme-n chinuiri;
Ce-ar fi o mostenire,
Ce-ar fi o fericire,
Ce-ar fi a ta iubire
La cel fara simtiri.

II

Albastra ta privire
E-atât d-atingatoare,
Ca si un cer senin
Ce scoate un suspin
Din cel ce-n absorbire,
Îsi uita ce îl doare.
Spre cei ce-i arunca
Dulcea catare-a ta, - 
Abstractie-n simtire, -
Îsi pierd a lor gândire;
In tine toti traiesc.
Racoarea cea de sine
Ce-n preajma-ti simti ca vine,
Ast vânt ce tragi în tine,
E suflet omenesc.



<<Cezar Bolliac sau Cesar Bolliac (n. 23 martie 1813, București - d. 25 februarie 1881, București) a fost unul dintre fruntașii revoluției din 1848, poet liric protestatar, promotor al studiilor arheologice și gazetar român.>> Wikipedia


18 martie 2018

Vedenie – Stéphane Mallarmé

Olga Abramova Art

„Se-ntristase luna. Albi serafimi plângând
Cu-arcușu-n mâini, prin somnul florilor curgând
Scoteau din cupa tăinuită a-mbolnăvitelor viole
Suspine de cristal prelinse pe-azurul micilor corole.

Era sfințita zi a-ntâiului sărut
Și visul crud din suflet mi-a păscut
Sorbind din plin balsamul tristețelor păgâne,
Ce fără de regrete în veci de veci rămâne.

În inima din care un suflet a cules
Un vis. Și rătăcind cu ochii în eres,
Deodată-mi apăruși în față pe strada
largă și pustie
Svârlind prin umbrele-n serării înfiorări
și veșnicie.

Da, am știut; erai aceeași zână
Care-n copilărie mi-erai în somn stăpână.
Atunci din mâna-ntredeschisă cerneai pe
visele-mi curate
Ninsoarea albelor buchete de stele mari și parfumate.”

<<Stéphane Mallarmé (n. 18 martie 1842 – d. 9 septembrie 1898), de fapt cu numele real Étienne Mallarmé, a fost un poet și critic francez, o figură de seamă a curentului simbolist european.>> Wikipedia


Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...