24 septembrie 2017

Să fim cinstiți – Romain Rolland

Henry Raeburn Art

— Să fim cinstiți înseamnă să spunem deschis fiecare gînd, să nu înșelăm pe nimeni, să nu ne înșelăm mai ales pe noi asupra a ceea ce credem. Dar nu înseamnă să facem un lucru cu neputință: să acționăm totdeauna numai așa cum credem. Numai spiritul nostru e liber. Trupul ne este înlănțuit. Sîntem înșurubați într-o societate. Ne conduce o orînduire. N-o putem nimici, fără să ne nimicim și pe noi. Chiar cînd e nedreaptă, n-avem altă cale decît s-o judecăm. Dar trebuie să ascultăm.
—Mamă, te lepezi de viața ta. Crezi că nu-ți cunosc revoltele, luptele, felul cum n-ai putut suferi nedreptatea nici față de tine, nici față de alții? Draga mea neascultătoare! Dacă n-ai fi fost așa, nu te-aș iubi atît!
—Nu, nu mă lua drept pildă! Ah! Asta e pedeapsa mea! Nu e drept. Ți-am spus-o, o știi, am trăit orbește, și n-am avut drept călăuză decît un simțămînt înnăscut, decît patimile de femeie și o inimă prea exaltată, care tresare în noapte la cea mai mică atingere. Un bărbat – bărbatul pe care l-am făcut – nu trebuie să se modeleze după o femeie. El poate și, prin urmare, trebuie să se desprindă de natura tulbure, trebuie să vadă și mai limpede, și mai departe.
 — Așteaptă! O să ajungem în curînd la asta. Și cînd vom fi  ajuns, poate că-mi vei cere să ne întoarcem înapoi. Acum, spune-mi: îți pare rău de „neascultările” tale?
 —Fiecare dintre ele a fost o înfrîngere.
—Dar mărturisește că fiecare înfrîngere a fost o eliberare.
—Ah! N-am izbutit decît să schimb lanțurile și sa mă rănesc. Lanțurile sînt fără număr. Cînd scapi de unele, te prind altele. Pesemne că așa trebuie să porți lanțuri.
—Vorbești împotriva firii tale. Te văd pilindu-ți lanțurile pînă la capătul zilelor tale.
—Dar dacă greșesc? Dacă, împins de instinctul mărginit, omul e în primejdie ca, zguduindu-și lanțurile, să-și facă mai mult rău și sieși și celorlalți. Dacă e nevoie să plătim ordinea cu renunțări?
—Mamă, nu încerca să te folosești de cuvîntul egoistului genial, care pun ea mai presus ordinea universului decît binele aproapelui, care prefera liniștea contemplației lui acțiunii primejdioase împotriva răului din ceasul pe care-l trăia. Ceea ce e  îngăduit lui Goethe, nu ne e îngăduit nouă. Nu ne e de ajuns ordinea veșnică. Trăim în cea pămîntească. Și cînd e otrăvită de nedreptate, avem datoria să spargem geamul, ca să putem răsufla.
—Ne vom tăia vinele.
—Dacă mă voi prăbuși lîngă spărtură, ei bine, măcar voi ști că am făcut o spărtură. Alții vor putea răsufla mai ușor.
—Copilul meu, tu nu crezi în omenire (mi-ai spus-o de atîtea ori!). De ce-ți vine acum în gînd să te jertfești pentru ea? N-ai batjocorit oare de atîtea ori credința mea în omenire, biata mea credință, care a primit atîtea lovituri, încît astăzi nu mai este nici prea mîndră, nici prea sigură de sine?
—Iartă-mă! Pe tine nu te-am batjocorit! Orice ai crede, tu ești pentru mine mai presus de credințele tale. Dar e drept că nu-mi place „umanitarismul” și „umanitatea”, nu-mi plac palavrele astea, ideologiile, iluziile astea verbale. Văd oameni, și oameni, văd niște turme mari care rătăcesc, se strîng la un loc, se lovesc, o iau la dreapta, la stingă, înapoi și stîrnesc cu picioarele praful ideilor. Văd în viața lor, în viața noastră, în viața universului o tragicomedie, al cărei sfîrșit n-a fost scris încă: scenariul e alcătuit treptat, e improvizat de voințele celor care conduc lupta. Și eu intru în luptă, am fost însemnat să lupt, pentru că sînt fiul tău, pentru ca sînt Marc Rivière. Nu mai pot da înapoi. Mîndria mea e în joc. Și fie că tabăra din care fac parte va pierde lupta, fie că nu, o să lupt pînă la capăt, fără șovăială!
—Dar ce e lupta asta? în ce tabără intrăm? în cea a noului? în cea a vechiului? Cine știe? Cum sa fii sigur? Poate că trecutul poruncește viitorului? Cine să ne lumineze? Adesea, în singurătatea de gîndire în care trăiam, cînd mă simțeam deodată sigură de ceva, îmi spuneam: „Cum de sînt sigură? Oare asta nu  înseamnă că gîndul învingător (zeul viitorului) se află în mine?” Dar, cînd îi vedeam pe ceilalți oameni, pe celelalte popoare, la fel de pline de convingere, de convingeri deosebite și opuse cu ale melc, de acea credință nebună în patrie și religie, în artă sau știință, în ordine sau libertate, și chiar în dragoste – în care se istovește viața oarbă și dezlănțuită – cum de mai puteam avea deșertăciunea să-mi spun cu încăpățînare: „Numai convingerea mea e bună”?
— Numai convingerea mea e a mea. N-am două convingeri.
—Am toate convingerile celor pe care-i iubesc. Și asta e convingerea mea: că-i iubesc.
—Iubești oare atîția oameni? Există atîția care pot fi iubiți?
—Iubiți sau plînși. E același lucru.
—Nu vreau să fiu plîns. Vreau altă dragoste, o dragoste care să aleagă, o dragoste care să prefere.
— Copil crud ce ești, prea mult te prefer! Aș da tot restul lumii ca să te păstrez.
— Ei bine, fii cu mine și fii ca mine: alege! Visezi prea mult. Plutești ca fluxul și refluxul, care urcă și care dă înapoi fără să  înainteze. Trebuie să înaintăm cu orice preț. Să sfărîmăm, pentru a merge drept pe calea noastră!
— Dar dacă această cale se lovește de un zid? Dacă ne trezim singuri? Dacă restul lumii e de cealaltă parte?
—Cel care o ia înainte merge singur. Dar merge singur pentru că se știe deschizător de drumuri. Fiecare pas înainte al omului singur va fi drum pentru lumea întreagă.
—E un crez. Și există atîtea crezuri, cîți oameni. Cred mai mult în oameni decît în crezuri. Aș vrea să-i îmbrățișez pe toți nebunii aceștia cu aceeași dragoste iertătoare de mamă.
—Ei nu vor. Nu primesc sînul. Sînt înțărcați. Trebuie să credem, să înfăptuim, să nimicim, să luptăm, dar să înaintăm. Știi ce se spune despre patrie: „O tabără în pustiu”. Haidem mai departe, să ducem mai departe țărușii și pînza cortului!
—Tabăra mea e gata clădită. E legea inimii. Toate îndatoririle sociale, care se deosebesc și se tăgăduiesc una pe alta, prețuiesc prea puțin în ochii mei, față de simțămintele sfinte, neschimbate, veșnice – dragostea, maternitatea. Cel care le jignește mă jignește pe mine. Sînt gata să le apăr, oriunde sînt amenințate. Dar nu merg mai departe.
—Ei bine! Eu merg mai departe! Cînd îndatorirea socială ajunge să jignească simțămintele firești trebuie s-o înlocuim cu altă îndatorire socială, mai largă și mai omenească. A venit ceasul. Trebuie refăcută toată societatea, toată morala cuprinsă în coduri sau în catehisme: și va fi refăcută. O cere întreaga mea ființă. Rațiunea noastră, patimile noastre se împotrivesc greșelii apăsătoare a unui contract social, depășit astăzi. Atîtea dintre marile forțe, care zbuciumă inima oamenilor și pe care le condamnă legile, devin suferință și, cîteodată, chiar crimă, doar din pricina neomeniei legilor și a unui sistem ce impune naturii un cadru ajuns instrument de chin. Mii de tineri au primit războiul ca pe o eliberare. Inima mea a tresăltat sălbatic la vederea lui, deoarece nădăjduiam că războiul ne va desprinde trupul din lanțuri. Ne sugrumau gînduri și convenții îmbătrînite,  bunăstarea putredă și plictiseala de moarte, spoită cu un idealism grețos, șters și fățarnic – pacifismul vostru de atunci, umanitarismul vostru. Toate acestea ciunteau natura, ucideau bucuria noastră de viață, instinctul puternic, sănătos și sfînt Sanctus. Am crezut că cingătoarea aceasta blestemată se va rupe. Nenorociții de noi! Ni se oferea drept eliberare doar războiul scîrbos, prin care să ne înfundăm în suferință și moarte, ca niște ființe josnice și fără rost! Și cingătoarea s-a strîns mai tare, tineretul nostru e înlănțuit, stă în picioare, încovoiat, într-o cușcă asemeni celei a lui La Balue! Și trebuie să sfărîmăm, să sfărîmăm orînduirea moartă și ucigașă, potrivnică firii, acea ordine mai falsă decît dezordinea. Trebuie s-o sfărîmăm, ca să clădim o ordine mai înaltă, mai vastă, pe măsura oamenilor carese ivesc, care s-au ivit – pe măsura oamenilor: a noastră! Aer! Mai mult aer! Să lărgim binele și răul! Au crescut împreună cu noi.
— Unde-i vezi tu pe oamenii aceștia? Eu nu-l văd lîngă mine decît pe copilul meu. Și mă tem pentru viața lui. De ce i-am dat viață în vremurile astea aspre?
—Să nu-ți pară rău! Să nu mă plîngi! E o furtună. Trăiască vîntul! Și îți mulțumesc ție, care mi-ai dat plămîni și aripi! îți amintești de Ultimul Viking de pescarul norvegian, a cărui epopee modernă am citit -o împreună? Cînd, la sfîrșitul cărții, scapă de la moarte și se îndepărtează de furtunile insulelor Lofoden, ca să trăiască în aerul nemișcat al orașelor, nu mai poate fi fericit. Așa e! Prefer să fac parte din generația mea, decît din a ta. Generația ta visa fără vlagă un progres rece, omenesc. Pe fundalul acesta, prezentul se zărea cenușiu, searbăd. Clasa privilegiată se bucura de el fără multă plăcere, din vîrful buzelor. Erau palide bucuriile, palide durerile, ironia și blîndețea erau monotone. Peste tot, plictiseală. Pentru cei care se trudeau dedesubt – pentru noi – exista numai veșnica roată de învîrtit în noapte. Astăzi suflă uraganul, casa s-a dărîmat. În pivnița noastră, o dată cu vîntul, a intrat și lumina zilei. Dintr-o clipă  într-alta clădirea șubredă poate să se prăbușească peste noi. Știm asta; dar printre crăpături se vede cerul, se văd norii în zbor, se simte vîntul. Și, la marginea prăpastiei absurde și mărețe, trăim din plin, fără iluzii asupra vieții și a oamenilor, asupra clipei ce vine. Fie că totul va ține, fie că se va nărui, noi clădim pe umeriinoștri un univers de o zi.
 —„Noi”? Cine i-a văzut pe acești „Noi”? Unde sînt? Cine sînt?
—Cel dintîi care va acționa. Ceilalți se vor naște dintr-însul.
—Dar el va muri.
Da.
—Nu vreau să fii tu acela!
—Adineauri ai vorbit de maternitatea
care visează să cuprindă pe toți fiii oamenilor. Iată cum poți s-o folosești! Dă altora dragostea pe care o ai pentru mine!
—M-am lăudat! Nu pot! Ah! Cine a putut-o vreodată? Ar fi neomenesc. Îi iubesc pe ceilalți în tine. Te iubesc pe tine în alții.Pe tine te căutam în ei, atunci cînd îmi lipseai. Iar acum, cînd te am, să te jertfesc? Nu mai am nevoie de ei. Tu ești universul meu.
—Dar universul se mișcă: are calea lui. Trebuie să-l urmezi împreună cu mine. Chiar dacă duce la crucificare. Amintește-ți de Mater Dolorosa!
—Nici ea n-a vrut. A fost silită.
—Toți sîntem siliți; și tu și eu.
—De cine?
—De legea firii noastre.
— De ce s-o sufăr, dacă e împotriva mea? Mă revolt, o azvîrl ca și pe celelalte legi.
—Nu vei putea. N-ai fi sinceră.
—Ei bine,o să mint!
—Nu vei putea. Iar eu nu vreau.
Își privi mama, se opri, apoi spuse (glasul îi tremura):
—Vezi tu, mamă, sînt două lucruri pe care nu le-aș vrea: să nu fiu sincer și să nu fiu curajos. Poate… (Șovăi.) Poate pentru că nu sînt curajos și pentru că mint…
Annette îi cuprinse fața în mîini.
 —Tu minți? El închise ochii și spuse în șoaptă:
—Da. Căci, în adîncul sufletului, mi-e teamă.
 Annette îl strînse în brațe. El se lăsă cuprins, fără a face vreo mișcare. Rămaseră așa – obrazul fiului se sprijinea de pieptul mamei. În slăbiciunea lor, fiecare se simțea puternic prin slăbiciunea celuilalt.
Marc se desprinse și-i spuse Annettei:
—Orice ai face, tu nu poți să minți!
—Mă înșel pe mine.
—Tu nu te înșeli. Te lași înșelată.
—Se pot cunoaște vreodată vicleșugurile gîndului? Nu m-am mințit de atîtea ori singură?
—Ai făcut-o pentru că nici un om nu poate trăi cu totul în afara minciunii.
—Dacă minciuna ar pieri cu totul din viață, n-ar pieri și viața? Nu întreține ea Iluzia cea Mare?
—Dacă viața nu se poate lipsi de minciună, dacă, e Iluzia cea Mare, înseamnă că nu e adevărata Viață. Adevărata Viață e în altă parte. Trebuie s-o regăsim.
—Unde e?
—În mine. În tine. În nevoia de adevăr. Cum ne-ar puteastăpîni această nevoie, dacă n-ar sufla în noi?
 Annette se simțea pătrunsă de glasul fiului ei. Dar se  împotrivea din răsputeri. Era vorba de viața lui!
— Te rog! Te rog din suflet! Nu-ți primejdui viața în zadar! La ce bun? Știi bine că nu poți schimba oamenii! Orice ai face pentru ei, vor rămîne aceiași: aceleași pasiuni, aceleași prejudecăți, aceeași orbire, pe care ei o numesc rațiunesau credință și care nu e niciodată altceva decît un zid –scoica lor de melc. Au nevoie deea ca să trăiască. Nu vor ieși dintr-însa. Nu poți s-o sfărîmi. Tu vei fi sfărîmat. Păstrează-ți adevărul! Nu-l dezvălui în ochii lor, care nu pot să-i sufere puterea! La ce bun? La ce bun? Adevărul ucide pe cei care-l poartă. 
—La ce bun? La ce-a fost bună viața ta? Oare tu n-ai trăit după adevărul tău? De cine ai ascultat oare, de adevărul tău sau de primejdie? Îți pare rău că ai ascultat adevărul? Răspunde! Răspunde! Îți pare rău?
Annette se cutremură. Dar răspunse:
 —Nu! 
Era deznădăjduită. Se gîndea: „Îl ucid cu mîna mea”.
 Fiul ei o privi cu duioșie. Și, pe fața lui tînără, se întipări un surîs grav. Spuse:
 — Mamă, nu te frămînta! Poate că n-o să se întîmple așa, poate că n-o să se întîmple nimic, poate că războiul o să se sfîrșească mai înainte. Nu e nimic hotărît. Nu știu ce am să fac. Nu știu nimic. Singurul lucru pe care-l știu este că, atunci cînd va sosi clipa, mă voi purta cinstit… Cel puțin, voi încerca… Ajută-mă și roagă-te!
—Mă rog. Dar cui?
—Izvorului meu. Sufletului tău. Sînt apă dintr-însul.


(Romain Rolland – Inimă vrăjită)



Să fii adevărat – Romain Rolland

                         Henry Raeburn Art

Ai vrut să fiu adevărat. Să fiu un om adevărat, un om drept. Nu știu dacă voi putea. Dar pot să încerc. Să vorbim deschis! Tot răul se trage din faptul că nimeni nu îndrăznește să fie sincer dincolo de granița unde încep să-i fie amenințate interesele proprii și patimile. Ajunși la această graniță, oamenii găsesc o cale ocolită, se înșală singuri, cum fac acești pacifiști. Tu vrei ca eu să fiu sincer, dar nu cu prețul fericirii mele și al fericirii tale, E bine așa? E cinstit?


(Romain Rolland – Inimă vrăjită)





8 septembrie 2017

De toamnă – Cristina Crețu

Dragan Ilic Di Vogo Art

Miroase-a vânt, a soare ars, a brumă,
În ochi, o lume-ncet mi se destramă,
Cohorte de-amintiri mă prind din urmă
Pe drumul vieţii sângerând în toamnă.

Stau lângă-un zid. O iederă-l sugrumă.
La poale, mişună furnici flămânde,
Miroase-a vânt, a soare ars, a brumă
Şi aş pleca departe, dar n-am unde…

În zidul cel bătrân o inimă se surpă,
În turn răsare luna cu oasele subţiri,
Sângele în valuri spre ceruri parcă urcă,
Cu toamnă, cu ruine, cu doruri de iubiri…

Durere și împlinire – Romain Rolland


Knud Andreassen Baade Art

Degeaba se revoltă Franz. Grija pentru el trecea pe planul al doilea. Acum putea trăi singur cu durerea lui. Deznădejdea lui luase forme mai potolite; se afla în ceasul cînd omul reface din doliu armonia vieții; durerea devine un element al acestei armonii. Nu mai există primejdia ca durerea să nimicească ființa; ea împlinește și hrănește sufletul; e un tovarăș chiar și în singurătate.

Romain Rolland - Inimă vrăjită

12 iunie 2017

Datoria de a fi sincer – Miguel de Unamuno


Digital Art by Jia Ruan


Datoria de a fi sincer ne poruncește să veghem și să păzim adâncurile sufletelor noastre.
Trebuie să avem, desigur, sufletul deschis; dar să-l avem deschis nu înseamnă să-l avem sfâșiat și despicat de sus până jos. Cu cât e mai sincer un suflet, cu atât mai strașnic își păzește și apară misterele vieții.
(Miguel de Unamuno, Secretul vieţii şi alte eseuri)

6 iunie 2017

Mireasma ființei – Romain Rolland



Marc mu se împăca ușor cu nimeni. Îi plăcea să despice firul în patru. Și, după această operație, nu mai rămînea mare lucru din prieteniile lui întîmplătoare. Se înverșuna să le dezghioace, să găsească viermele în grăunte, să găsească golul sau murdăria. Dar, pe lîngă toată pleava, îi mai rămăsese un singur grăunte: inima mamei lui. Încă nu cunoștea tot ce se poate scoate din acest grăunte. Dar îl vedea neatins, fără urmă de stricăciune, și lucrul îi insufla respect și dorința nemărturisită de a-l cunoaște mai bine.



Își dăduse seama că mama lui îl iubește, dar că el n-o stăpînește. Dragostea maternă e un instinct puternic și sigur. Dar Marc voia mai mult: voia mai mult decît să iubească – voia să cunoască și să fie cunoscut, să dobîndească ce este mai tainic, mai bun, nu mama, ci ființa. Mama e aceeași pentru toți: o cloșcă anonimă. Dar fiecare ființă își are esența sa ascunsă, care nu seamănă cu nici o alta, își are mireasma ei proprie. Și el simțea această mireasmă. Voia să străbată învelișul, s-ajungă pînă la grăuntele de tămîie: „Tu care ești tu, care exiști o singură dată! Vreau taina ta !...”
„Ce să faci cu ea? S-o arunci după ce te-ai săturat?” Inimile adolescenților, mici rozători, sînt lacome să stăpînească, dar nu știu să păstreze nimic. E mai sănătos să ții tezaurul, pe care ei îl poftesc, la adăpost de dinții lor.
 La Annette este adăpostit. Degeaba se dăruia cu buzele ei frumoase și zîmbitoare. Nici ea nu poseda cheia casetei în care stătea ascunsă taina ființei sale; prin urmare, n-o putea dărui. Din fericire pentru ea. De cîte ori în viață n-ar fi risipit comoara!Pentru Marc, azilul acesta neviolat căpăta atracția unui sanctuar  în care vrei să pătrunzi


(Romain Rolland, Inimă vrăjită)
Jung Shan Art

28 mai 2017

Vreau să te păstrez – Endre Ady


 Kostas Rigoula Art

Mă-nnebunesc săruturile-ţi toate,
Sunt ca-mplinirea unui grav destin;
O dăruire-adâncă, bunătate.

În poala ta căzând, plângând în şoaptă,
Femeia mea iubită, te implor,
Alungă-mă, aruncă-mă în noapte.

Când buza mea s-o-ntinde mai fierbinte,
Atunci îngheţe aspră buza ta.
Loveşte-mă, mă calcă, râzi, mă minte!

Dorinţa e-un călău ce ne pândeşte.
Blestem e chiar cel mai frumos prezent.
Te părăsesc, căci dorul mă striveşte.

Fiindcă vreau să te păstrez, drept pază
Eu ţi-am ales mai bine depărtarea,
Ce-ncântă, care idealizează.

Şi să rămâie visul meu ceresc:
Femeie dragă cărei să fiu drag,
Şi dincolo de moarte s-o iubesc.


-----------------------------------------------
Traducere de Nicu Porsenna

27 mai 2017

Dreptul de a fi singuri – Mihail Sebastian

 Michael Creese Art

De două mii de ani a fost un act riscat de sinceritate. Pe urma lui, rămâne o casă pierdută, un simbol căzut, o mare prietenie săgetată. Puţin scrum, atâta tot. E o numărătoare tristă: nu mai este una deprimantă. Îmi spun fără să bravez pe nimeni şi, mai ales, fără să mă bravez pe mine însumi, că nu vom plăti vreodată destul de scump dreptul de a fi singuri, fără jumătăţi de amintiri, fără jumătăţi de afecţiuni, fără jumătăţi de adevăruri.

Mihail Sebastian, în Jurnal

18 mai 2017

Inscripţie pe un mormânt – Tristan Tzara


Francois Fressinier Art

Şi simţeam sufletul tău curat şi trist
Cum simţi luna care pluteşte tăcută
După perdelele trase.
Şi simţeam sufletul tău sărman şi sfios,
Ca un cerşetor, cu mâna-ntinsă-n faţa porţii,
Neîndrăznind să bată şi să intre,
Şi simţeam sufletul tău plăpând şi umil
Ca o lacrimă ce nu cutează a trece pragul pleoapelor,
Şi simţeam sufletul tău strâns şi umezit de durere
Ca o batistă în mâna în care picură lacrimi,
Iar astăzi, când sufletul meu vrea să se piardă în noapte,
Doar amintirea ta îl ţine
Cu nevăzute degete de fantasmă.


13 mai 2017

Necunoscuţi – Traian Demetrescu




Cad fără şir, necunoscute,
Atâtea lacrimi omeneşti...
O! Câte adâncimi de inimi
Într-însele poţi să citeşti!

Dar lacrimile nu sunt slove
Meşteşugite de tipar,
Şi cartea lor e scrisă-n suflet,.
Şi titlul lor e: În zadar!

Acei ce plâng nu pot, adesea,
Să-şi tălmăcească plânsul lor
Pe note dulci, armonioase,
Pe rime care curg uşor...

Ei nu fac opere de artă
Din plâns, dintr-un suspin profund;
Dar câte operi de durere
În a lor lacrimi nu se-ascund...

Şi când citesc a voastre lacrimi
Poeţi, de visuri abătuţi,
Eu mă gândesc întotdeauna
La cei ce plâng necunoscuţi

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...