Aşadar, nu există singurătate - Mircea Ivănescu

Aşadar, nu există singurătate,

suntem întotdeauna mai mulţi – în noi înşine,

oriunde ne-am duce – şi oricât i-am implora

pe ceilalţi să aibă milă de singurătatea

vreunuia sau altuia dintre cei ascunşi, pândind,

în noi.

Sigur, mai ales, când ne rugăm

de cei de alături şi când desfacem în faţa lor,

ca pe un sul cu scriere rotunjită,

ceea ce noi numim singurătate – mai ales

atunci nu suntem singuri.

(Mai degrabă

când suntem numai noi, şi unul din noi, dinăuntru,

le întoarce, mincinos, sau invidios, spatele

tuturor celorlalţi – mai degrabă atunci

am fi mai aproape de singurătate – dacă

ceilalţi, din noi – din afară – nu l-ar pândi

cu surâsuri pe cel supărat – sau nu l-ar ignora,

pur şi simplu. Atunci e şi mai rău –

dar tot nu este singurătate, nici de data aceasta.)

„Şi pe urmă vin marile ploi“, şi noi

ne ascundem în grădina înserată – şi se răsfrâng

de multe ori chipurile noastre în frunzele ude

şi ne leagănă – ca şi cum am visa-ntr-o oglindă.

Mircea Ivănescu