Eu i-am văzut cum se pierdură singuri
Pe drumuri fermecate –
În freamătul aromitor din crânguri
Şopteau, ca-n vis, cuvinte tremurate...
Era iubirea, visul cel dintăi:
Uitaţi de tot, ei toate le uitară –
Privirea lor nu mai zărea-n afară,
Atât era de plină de văpăi...
Iar luna limpede din înălţime
Norocului de-o clipă surâdea,
Trezea cântări din somn pe câte-o cracă,
Şi, bună şi duioasă, poleia
Cărările pe unde-aveau să treacă
Îndrăgostiţii ce visau subt ea...
Cum mamei care plânge-odrasle moarte
I-s dragi copiii toţi ce-i ies în cale,
Şi-i mângâie, şi plânge, şi-i petrece
C-un zâmbet de iubire şi de jale,
Tot astfel astrul care n-avu parte
De suflete ce cântă împreună,
De viaţă care colcăie nebună,
Dă mângâieri perechilor uitate –
Senine raze binecuvântate
Cad peste ochi, pe sân şi se opresc
În sufletele celor ce iubesc –
Larg seamănă peste întreaga fire
Îmbolduri la vieaţă şi iubire...
Eu v-am văzut pierzându-vă-mpreună
Subt bolţi înfiorate –
Ah, zâmbetele voastre toate, toate,
În sufletu-mi s-adună...
Dar uneori, arar, pe gânduri caz;
Un demon râde crunt, şi râsul spune:
"Sărmani nebuni! Jăratecul de azi
Ca mâine e tăciune...
Iar inimile care fremătează
De viaţă caldă şi de veselie –
Le va-ngheţa uitarea
Şi-or sta departe, fără nici o rază,
Pustii şi mute, ca o colivie
Din care a zburat priveghietoarea...
Ca mâine, alte umbre o să-i fure,
Şi vor întinde braţele aiure ─
Va trece mut şi rece fiecare
Pe lângă visul lui de-odinioară.
Cum trece orbul, fără să tresară,
Pe lângă frumuseţi surâzătoare...
...Nu ştiţi că vă aşteaptă deşteptarea,
Nebuni hrăniţi cu vise?
Şi nu simţiţi de-acum că sărutarea
Dă mai puţin decât făgăduise?..."
Dar voi rămâneţi surzi la profeţie!
Cântaţi un imn nebun de veselie,
S-acoperiţi cuvintele de gheaţă!
Iubiţi-vă! Beţia de vieaţă
A celor de demult în voi să-nvie –
Aceasta este clipa pentru care
Ne ducem jugul, toţi, cu resemnare...
Prea trist destinul nostru a părut
Făptuitorului necunoscut,
Şi-a plâns de milă, şi ne-a dăruit
Această clipă de suspin vrăjit...
Îmbrăţişaţi-vă! O sărutare
Să fie cea mai pură adorare
Ce din durerea vieţii s-a-nălţat
Spre Cel ce unul altuia v-a dat...
Înlănţuiţi-vă cu sete-adâncă!
Râdeţi, cântaţi, cât ţine visul încă
Legaţi-vă pe veci cu jurăminte:
În clipa-aceasta, inima nu minte!
Şi, dacă mâine vrăjile-o să piară,
Nu v-au dat ele-ntreaga lor comoară?
Tot ce-a visat pământul vreodată,
Tot ce-ar putea să dea vieaţa toată
E-n clipa sfântă care vă-nfioară...
...Se pare că umana nemurire
Au pus-o zeii-n visul de iubire –
De te-a-mbrăcat natura-nşelătoare
În purpur, ori în haine zdrenţuite,
De ţi-a deschis izvoarele-i vrăjite,
Ori de-ţi întinde numai cupe-amare,
Tu simţi că-n sfântă clipă muritoare.
E totul...
După ploaie, stânca dură
Tot mai păstrează câte-o picătură:
Un strop ce licăre abia şi moare;
Dar în vieaţa lui de o clipită
Răsfrînge raza vecinică din soare –
O lume infinită:
Tot ce-a văzut şi o să vază încă
Eterna, muta stâncă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu