Literatura - care este acea artă căsătorită cu gândirea şi realizarea imaculată a realităţii - mi se pare a fi ţelul spre care ar trebuie să tindă orice efort uman, dacă este cu adevărat uman, şi nu ceva animalic superfluu. Eu cred că a numi un lucru înseamnă a-i conserva virtutea şi a-i smulge puterile înfricoşătoare. Câmpiile sunt mult mai verzi în pronunţia lor decât în verdeaţa lor efectivă. Dacă deschidem florile în faze ce le definesc pe spaţiul imaginaţiei, ele vor avea parte de culori cu o durată permanentă pe care viaţa celulelor nu o permite.
A te mişca înseamnă a vieţui, a te rosti înseamnă a supravieţui. Nu există nimic real în viaţă care să nu-şi datoreze existenţa faptului că a fost bine descris. Criticilor mărunţi le place să sublinieze că poemul cutare, amplu ritmat nu vrea să spună altceva decât că ziua e frumoasă. Dar e ceva dificil să spui că ziua e frumoasă, iar până la urmă chiar şi o zi frumoasă trece. Iată de ce trebuie să păstrăm această zi frumoasă amintire înflorită şi prolixă, pentru a constela astfel cu noi flori şi noi astre câmpiile şi cerurile exteriorităţii vide şi trecătoare.
Totul este ceea ce suntem noi, şi totul va exista, pentru cei ce vor urma în diversitatea timpului, pe măsura intensităţii cu care noi l-am imaginat şi în măsura în care, din toată imaginaţia găzduită în trupul nostru, noi am trăit acel tot adevărat. Eu nu cred că istoria, în vasta şi terna ei panoramă este altceva decât un flux de interpretări, un consens confuz de mărturii distrate. Romancierul se află în noi toţi, iar atunci când vedem, de fapt noi povestim, căci a vedea e de o mare complexitate.
Fernando Pessoa, în Cartea neliniştirii
