M-am întrebat adeseori dacă nu sunt mai profund îndatorat celor mai grei ani din viaţa mea decât oricăror altora. Aşa cum mă învaţă natura mea cea mai intimă, tot ceea ce este necesar, privit de la distanţă şi prin prisma unei economii superioare, este totodată ceea ce e necesar în sine şi nu trebuie doar suportat, ci trebuie să-l şi iubeşti... Amor fati: aceasta este natura mea cea mai intimă. Şi oare bolii mele îndelungate nu îi datorez nespus mai mult decât sănătăţii mele ? Ei îi datorez o sănătate superioară, una dintre cele care se întăresc din tot ce nu omoară. Îi datorez de asemenea şi filosofia mea... Doar marea durere este eliberatoarea ultimă a spiritului (...)
Doar marea suferinţă, acea suferinţă lentă, îndelungată, care ne mistuie la foc mic, care nu se grăbeşte - ne constrânge pe noi filosofii să atingem profunzimea noastră ultimă şi să înlăturăm toată încrederea, toată blândeţea, atenuarea, indulgenţa, mediocritatea în care a investit probabil mai înainte omenia noastră. Mă îndoiesc că o asemenea suferinţă te face mai bun: dar eu ştiu că ne face mai profunzi... Fie că învăţăm să-i opunem mândria noastră, dispreţul nostru, energia noastră şi să ne facem asemenea indianului, care oricât de rău ar fi schingiuit, îşi ia revanşa asupra schingiuitorului său prin răutatea limbajului; fie că ne retragem înaintea suferinţei în acel gol, în muta, imobila, surda capitulare de sine, auto-exterminare; devii, după asemenea lungi, periculoase exerciţii de stăpânire de sine, un alt om, cu câteva semne de întrebare în plus - înainte de toate cu voinţa ca de aici înainte să-ţi pui întrebări, mai des, mai profund, mai riguros, mai mânios, mai calm decât s-a încercat vreodată pe pământ până acum... Încrederea în viaţă s-a dus, viaţa însăşi a devenit o problemă. Nu trebuie să se creadă că te-ai transformat obligatoriu într-un obscurantist, sau că eşti legat la ochi. Însăşi dragostea de viaţă mai este încă posibilă, - numai că o iubeşti altfel.... Este dragostea pentru o femeie care te nedumereşte.
