Păsări răzleţe - Rabindranath Tagore

1

Păsări răzleţe vin vara la fereastră

să-mi triluie şi zboară-n calea lor:

galbene foi de toamnă ce n-au tril –

flutură din aripi şi cad suspinând.

2

– Cete de copii – cerşetori ai lumii

lăsaţi-vă urmele tălpilor

în versurile mele !

5 

Puternicul deşert de doru-i arde

iubind un fir de iarbă verde,

ce clatină din cap şi râde

şi-apoi în depărtări se pierde.

6

Dacă tu plângi când nu vezi Soarele,

de lacrimi, n-ai să vezi nici stelele.

10

„Oceanule, care ţi-e limba ?”

„Limba-ntrebării eterne.”

„Cerule,-n ce limbă răspunzi ?”

„În limba tăcerii eterne.”

16

Stau la fereastră-n zori, şi lumea,

asemeni unei trecătoare,-aievea

îmi dă bineţe şi se duce.

18

Ceea ce eşti – nicicând nu vei vedea,

ceea ce vezi – e numai umbra ta.

28

O, Frumusețe, află-te pe tine însăți în iubire,

nu în oglinda-ți plină de-amăgire !

29

Inima mea îşi zbuciumă valurile

în ţărmul lumii pe care se iscăleşte

scriind cu lacrimi: „Te iubesc”

31

Copacii mi se-nalţă-n

fereastra pe-ntrecute

ca dornicele glasuri

ale ţărânei mute.

43

Peştele-n apă e tăcut,

zgomotos pe uscat animalul,

numai pasărea-n aer cântă.

Omu-i poartă-n lăuntru-i:

tăcerea mării, vaierul pământului

şi muzica sferelor din spaţii.

78

Iarba-şi caută desimea-n tină

iar copacu-n cer singurătatea.

79

Omul îşi zideşte

stivă peste stivă

se baricadează

sieşi împotrivă.

110

Omul se cufundă în zgomotul mulţimii,

numai ca să-şi înece strigătul tăcerii.

118

Visarea-i o nevastă

ce să vorbească-i place

Dar somnul e bărbatul

ce suferă şi tace.

124

„În lună îmi trimiţi scrisori de dragoste.

îi zise Noaptea – Soarelui.

Iar eu, mai zise,-ţi las răspunsurile

în lacrimile mari de iarbă...”

130

Dacă-ţi vei închide uşa-n nasul oricărei greşeli,

sigur e că adevărul va rămâne pe afară.

132

Pierderea de vreme-n cugetare-i trudă.

Dar tăcerea mării stârneşte talazuri.

133

Frunza se preschimbă-n floare când iubeşte

Floarea se preschimbă-n fruct când preamăreşte.

134

Rădăcini de subt pământ

nu cer laude nicicând,

pentru că trudind în glod

dau la crengi belşug de rod.

168

Ceea ce-n adâncul meu mă chinuie,

oare-i sufletul cercând să iasă,

ori e duhul pământean ce bate,

bate-n uşa inimii să intre ?...

169

Cugetul pe sine se hrăneşte

mistuindu-şi propriile-i vorbe,

şi astfel creşte.

170

Cupa inimii mi-o afundai în ora

mută; plină-i cu iubirea tuturora.

176

Apa-ntr-un pahar scânteie toată;

apa-n mare e întunecată.

Micul adevăr e din cuvinte

limpezi și scânteietoare-n minte.

Marele-Adevăr este o mare

de tăceri cutremurătoare.

179

 – Femeie, ai cuprins pământul

cu adâncimea lacrimilor tale,

cum mările  – uscatul !

182

Sunt precum drumul ce-n tăcerea nopții

și-ascultă pașii din memorie...

191

Arcul îi şopti săgeţii sale

mai înainte de-a fi săgetată:

„Zborul libertăţii tale

este-al meu, din struna-mi încordată”.

195

Această lume-i lumea uraganelor

strunite-n frâu de de melodia frumuseţii.

197

De-atingi, poţi face moarte.

Posezi doar stând deoparte.

202

„Nu-ţi pot cuprinde valurile –

murmură albia spre râu

îţi voi păstra doar urmele

de tălpi întipărite în inimă.”

234

Luna-şi revarsă lumina feeric

prin ceruri – rază după rază,

dar pete mari de întuneric

în sine sieşi îşi păstrează.

249

Norii negri ce se-ncruntă

se preschimbă-n florile văzduhului

când lumina îi sărută.

267

Frunzele acestui pom, tremurânde

îmi pipăie inima

cu degetele copilăreşti, plăpânde...

278

În lumea aceasta vieţuim

când o iubim.

281

Muri-voi iar şi iarăşi, Soare,

să-nvăţ că viaţa e nemuritoare.

318

Tânjesc după ostrovul vârtejelor cântări

de dincolo de marea umflată de strigări.

Rabindranath Tagore

(Traducere de George Dan)