„Ah, poete, seara se-apropie și părul tău încărunțește.
Auzi tu, în singurătatea gândirii tale,
mesajul veșniciei ... ?”
„E seară – zise poetul – iar eu ascult îndelung :
poate că, din sat, cineva m-o chema,
oricât ar fi de târziu.
Pândesc dacă tinere inimi rătăcite
se-ntâlnesc din nou împreună,
și dacă două perechi de ochi dornici
cerșesc un cântec să le întrerupă tăcerea
și să vorbească în locul lor.
Cine le va țese cântecele lor înfocate,
dacă eu stau pe țărmul vieții
și contemplu moartea și ce va fi după ...?
Steaua timpurie a înserării piere.
Licărul unui rug mortuar moare lin lângă râul tăcut.
Șacalii urlă în haita din ograda casei pustii,
sub ochii Lunii istovite.
Dacă vreun călător, lăsând în urmă casa,
vine aici să privească noaptea,
și-aplecându-și urechea
ascultă murmurul întunericului –
cine-i va șopti misterele vieții-n auz,
dacă eu, zăvorându-mi ușile, voi încerca
să mă scutur de lanțurile țărânii ?...
Nu-i nimic dacă părul îmi încărunțește.
Sunt pururi atât de tânăr și atât de bătrân,
cât cel mai tânăr și cel mai bătrân din sat.
Unii au pe buze zâmbete simple și dulci,
iar unii o licărire hoțească-n priviri.
Unii au lacrimi ce scăpară-n lumina zilei,
iar alții – lacrimi tăinuite-n mâhnire.
Toți și toate au nevoie de mine –
n-am vreme să cuget la ce va urma după viață.
De-o vârstă sunt cu fiecare – ce dacă părul meu încărunțește ? ...
