Tocmai examina un bolnav şi în locul lui o vedea pe Tereza. Şi în sinea lui se dojenea spunându-şi:
Nu te gândi la ea ! Nu te gândi la ea !... sunt bolnav de compasiune, e bine că a plecat şi n-am s-o mai văd niciodată. Nu de ea va trebui să ma eliberez, ci de compasiunea mea, de această maladie pe care n-am cunoscut-o înainte şi cu care m-a inoculat ea !
(...) Nimic nu cântăreşte mai greu decât compasiunea. Nici propria noastră durere nu ne apasă atât de greu ca durerea împărtăşită cu altul, pentru altul, în locul altuia, multiplicat de imaginaţie şi prelungită în sute de ecouri.
Se mustra, atrăgându-şi atenţia să nu cedeze în faţa compasiunii, şi compasiunea îl asculta cu capul plecat, de parcă s-ar fi simţit vinovată. Compasiunea ştia că făcea abuz de drepturile sale, dar, cu discreţie o ţinea morţiş pe a ei (...).
Milan Kundera - Insuportabila uşurătate a fiinţei
