Neliniştile noastre sunt cele care trezesc, care creează conştiinţa;
Nu e umil cel care se urăşte.
N-ar trebui să scriem cărţi decât ca să spunem lucruri pe care n-am îndrăzni să le destăinuim nimănui.
Nu e profund, nu e autentic decât ceea ce ascundem.
Valoarea intrinsecă a unei cărţi nu depinde de importanţa subiectului, ci de modul de abordare a ceea ce întâmplător şi neînsemnat, de a stăpâni infimul.
Cu cât eşti mai nedreptăţit de timp, cu atât mai mult vrei să evadezi din el. Faptul de a scrie o pagină fără cusur, o frază numai, te înalţă deasupra devenirii şi stricăciunilor ei. Transcedem moartea, căutând indestructibilul prin cuvânt, prin simbolul însuşi al caducităţii.
Gând de la fratele meu în legătură cu tulburările şi bolile de care a suferit mama noastră: „Bătrâneţea este autocritica naturii.”ind de
Emily Bronte. Tot ce vine de la ea are darul să mă tulbure. Haworth e locul meu de pelerinaj.
Singura confesiune sinceră e cea pe care o facem indirect - vorbind despre ceilalţi.
Nu există suferinţă-limită.
„Nu judeca pe nimeni înainte de-a te pune în locul lui.” Acest proverb face imposibilă orice apreciere, pentru că judeci pe cineva tocmai fiindcă nu te poţi pune în locul lui.
De ce nu pot rosti, o dată cu acel rabin hasidic:
„Binecuvântarea vieţii mele e că niciodată n-am avut nevoie de un lucru înainte de a-l poseda !“
„Adevărul rămâne ascuns pentru cel pe care-l umplu dorinţa şi ura” (Buddha)
... Adică pentru orice om viu.
Atras de singurătate, el rămâne totuşi în viaţa lumească: un stâlpnic fără stâlp.
„Talentul are aşadar nevoie de patimi ? Da, de numeroase patimi înabuşite” (Joubert)
Nu creezi o operă fără să te legi de ea, fără să-i devii sclav. Să scrii reprezintă acţiunea cea mai puţin ascetică din câte există.
Să cobori în tine însuţi, să simţi în tine o tăcere bătrână ca existenţa, mai bătrână chiar.
E greu de ştiut la ce face apel în noi muzica; ce este sigur e că ajunge într-o zonă atât de profundă, încât însăşi nebunia n-ar putea pătrunde până acolo.
Ar fi trebuit să fim scutiţi de trupul pe care-l ducem după noi. Povara eului era suficientă.
Ani şi ani ca să te trezeşti din somnul în care ceilalţi sunt cufundaţi; şi apoi ani şi ani ca să scapi de această trezire...
Gogol, ducându-se, în speranţa unei „regenerări”, în Nazaret şi plictisindu-se acolo ca „într-o gară din Rusia”, reprezintă exact ceea ce ni se întâmplă tuturor când căutăm în afară ceea ce nu poate exista decât în noi.
Când descoperim în toate irealitatea, devenim noi înşine ireali, începem să supraviețuim, oricât de puternică ne-ar fi vitalitatea, oricât de impetuoase instinctele. Dar nu mai sunt altceva decât false instincte şi falsă vitalitate.
Era deasupra tuturor şi nu participa la nimic: uitase pur şi simplu să mai dorească...
Un mijloc de a-ţi apăra singurătatea e să răneşti pe toată lumea, începând cu cei pe care îi iubeşti.
O carte e o sinucidere amânată.
Orice prietenie e o dramă ascunsă, o succesiune de răni subtile.
