Ne credem unici datorită unei iluzii, dar o iluzie, s-o recunoaştem, atât de totală, atât de imperioasă, încât firesc e să ne întrebăm dacă mai poate fi numită iluzie. Cum să renunţăm la ceea ce nu vom regăsi niciodată, la nimicul insolit şi jalnic care ne poartă numele ? Iluzia în chestiune, izvor al tuturor chinurilor ce ne sunt hărăzite, are în noi rădăcini atât de adânci, că n-o putem birui decât profitând de o tornadă iscată din senin, care, sorbindu-ne eul, ne lasă singuri, fără nimeni, fără noi înşine...
Emil Cioran , în Demiurgul cel rău
