Vieţile omeneşti „sunt alcătuite întocmai ca o compoziţie muzicală. Omul, animat de simţul frumosului, transformă evenimentul imprevizibil (o muzică de Beethoven, moartea cuiva într-o gară) într-un motiv ce se înscrie şi rămâne în alcătuirea vieţii sale. Anna (Karenina) ar fi putut să-şi pună capăt zilelor cu totul altfel. Dar, în momentul disperării, motivul gării şi al morţii, acest motiv de neuitat, asociat cu înfiriparea dragostei, o atrăgea cu frumuseţea sa întunecată. Omul, fără să-şi dea seama, îşi compune viaţa potrivit legilor frumosului, chiar şi în clipele cele mai adânci ale disperării.
Aşadar, romanului nu i se poate reproşa faptul că e fascinat de misterioasle întâlniri ale întind întâmplărilor (cum e, de pildă întâlnirea Vrosky-Anna cu peronul şi moartea ...), în schimb i se poate reproşa omului, pe bună dreptate, faptul că e orb la aceste întâmplări cotidiene, păgubind în acest fel viaţa de de dimensiunile frumuseţii sale.”
Milan Kundera, în Insuportabila uşurătate a fiinţei
