Toate săruturile pe care nu le-am dat şi toate săruturile pe care nu le-am primit, zâmbetele care nu ni s-au deschis şi atâtea timidităţi ale iubirilor noastre nu ne-au întărit şi nu ne-au pecetluit oare singurătăţile ? Nu ne-au făcut oare luptători exaltaţi atâtea refuzuri ale vieţii ? Şi când noi înşine ne-am refuzat, n-am făcut-o cu mândria şi speranţa altor triumfuri ? Care este începutul singurătăţii noastre, dacă nu o iubire care n-a putut să se reverse şi care este hrana acestor singurătăţi, dacă nu atâtea iubiri închise în noi ? Toată dorinţa noastră de absolut, de a deveni dumnezei, demoni sau nebuni, toată ameţeala în căutarea altor veşnicii şi setea după lumi nesfârşite nu s-au născut din atâtea şi atâtea surâsuri, îmbrăţişări şi săruturi neîmpărtăşite şi necunoscute ? Nu căutăm noi totul, fiindcă am pierdut ceva ? O singură fiinţă ne-ar fi putut salva din drumul spre nimic. Am pierdut atâţia din noi, individualul, existenţa, că singularităţile noastre cresc fără rădăcini, asemenea florilor abandonate valurilor. Dar tari sânt singurătăţile noastre, hrănite din atâtea iubiri ce nu s-au realizat, pentru a ne susţine elanul înspre alte lumi şi înspre alte veşnicii.
Emil Cioran, în Cartea amăgirilor
