În limbajul comun, noţiunea de hedonism desemnează o
aplecare amorală spre o viaţă de plăceri — şi chiar vicioasă. Este fals,
bineînţeles: Epicur, cel mai mare teoretician al plăcerii, a înţeles fericirea
într-un mod cât se poate de sceptic: simte plăcere cel care nu suferă. Aşadar,
noţiunea fundamentală a hedonismului e suferinţa; iar cum plăcerile aduc adesea
mai multă nefericire decât fericire, Epicur nu recomandă decât plăcerile
moderate, prudente, înţelepciunea epicureică are un fundal melancolic: azvârlit
în mizeria lumii, omul constată că singura valoare evidentă si sigură este plăcerea pe care
o poate simţi, oricât de măruntă: o gură de apă proaspătă, o privire îndreptată
spre cer (spre ferestrele lui Dumnezeu), o mângâiere. Modeste sau nu, plăcerile
îi aparţin doar celui care le simte, iar un filozof i-ar putea reproşa
hedonismului, pe drept cuvânt, că e clădit pe egoism. Totuşi, după mine, nu
egoismul e punctul vulnerabil al hedonismului, ci caracterul său (o, cât aş
vrea să mă înşel!) dureros de utopic: într-adevăr, mă îndoiesc că idealul
hedonist se poate realiza; mă tem că viaţa la care ne îndeamnă el nu este
compatibilă cu natura umană.
Milan Kundera, în Lentoarea
