22.jpg)
Un zeu de cântă, cum se-ntâmplă câteodat’,
n-atinge doar cu degetele-o liră.
El îşi destramă-n vânt fiinţa toată. Rând
pe rând sub crug albastru se resfiră.
Nemaiavând figură şi nici umbră – chip,
o adiere numai, şi pierind
aproape ca mireasma floarei, vraje-vânt
el trece peste coardele de-argint.
Unde un cântec este, e şi pierdere,
zeiască, dulce pierdere de sine.
Dar cel ce-ascultă, dobândeşte viu contur,
în armoniile treptat depline
un templu, un menhir sau crin devine.
