Case mici și albe voiau din orașul întunecat
Să fugă; și ne-a durut și pe noi tristețea zidurilor de internat,
Cum liniștea punea la porțile cheilor zăvoare.
În seară, glasul tău a fost un clopoțel înăbușit.
Mâinile tale le simțeam iar, ca pe o melodie regăsită.
Știam că aceeași durere se ascunde după fiecare perdea cernită
Și-n fiecare casă e același sfârșit.
Apoi, la firele de melancolie ale lunii,
Plopii au cântat o serenadă subțire.
Și îți amintești flautele ulițelor mărginașe,
Pe care pașii noștri s-au tânguit stins, ca-într-o nedeslușită amintire.
Știi și acum sonata apelor, în care toată sfâșierea orașului plângea;
Și glasul de clopot cum învăluia ca-n mătase tristețea zidurilor plecate
…Și sonata tăcerii… și luminile tresărind sfios,
Ape ca niște note de pian în singurătate.
Îți amintești toate acestea și te dor.
Revezi copilul aprinzând surâsul felinarelor mâhnite
Sufletul lui mic zâmbea dureros de-a lungul cheiului,
Și ca un spin sângera gândul copilăriei depărtate și rănite.
Vorbele noastre erau strigăte sugrumate.
Vata mâhnirilor adânc ni le înăbușea…
…O ! Îți amintești țipătul sfâșietor al trenurilor,
Era toată viața orașului deznădăjduit care țipa,
Așa am mers prin orașul de întuneric.
Cât de trista serenada plopilor și a lunii, până târziu,
Tu ai cântat cu sufletul meu între buze ca pe-o frunză
…Și era atâta melodie tristă… și-n noi atât de pustiu.
