În rest, prin aceste considerații asupra
caracterului inevitabil al suferinței și asupra refulării unei suferințe prin
alta, cât și asupra apelului la nou prin retragerea vechiului, am putea ajunge
chiar la ipoteza paradoxală, dar nu lipsită de verosimilitate, că în orice
individ măsura suferinței inerente ar fi determinată o dată pentru totdeauna
prin natura sa, această măsură neputând să fie nici goală, nici prea plină,
oricât ar varia forța suferinței. Suferința și starea de bine pe care le simțim
n-ar fi deloc determinată de exterior, ci în mod precis prin această măsură,
prin aceste dispoziții care pot suporta câteva scăderi sau câteva creșteri în
diverse momente dar care, în ansamblu, rămân identice, nefiind altceva decât
ceea ce numim temperamentul individului sau mai exact gradul în care este, cum
spune Platon în cartea I din Republica, o fire ușoară sau o fire mohorâtă.
Arthur Schopenhauer – Arta de a fi fericit (Regula de viață nr. 5)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu