Pentru a-l descifra pe Beckett, acest om separat, ar trebui să
medităm la expresia „a se ține deoparte”, deviză tacită a fiecăreia din clipele
sale, la singurătatea și îndârjirea subterană presupuse de ea, la esența unei
ființe răzlețite, ce stăruie într-o muncă tenace și fără sfârșit. Se spune în
budism că cel ce năzuiește spre iluminare trebuie să fie la fel de înverșunat
ca „viermele ce roade un sicriu”. Orice scriitor autentic depune un efort
asemănător. E un distrugător care sporește existența, care-o îmbogățește
subminând-o.
„Timpul lăsat trecerii noastre prin lume e prea scurt ca să-l irosim cu
altceva decât cu noi înșine.” Aceste vorbe ale unui poet se potrivesc tuturor
celor ce refuză extrinsecul, accidentalul, oricărui om ce-l refuză pe celălalt.
Beckett sau arta inegalabilă de-a fi el însuși. Iar asta fără nici un orgoliu
vizibil, fără nici unul din sintagmele inerente conștiinței de a fi unic: dacă
nu ar fi existat cuvântul amenitate,
trebuia inventat pentru el. (…)
El nu trăiește în timp, ci paralel cu timpul. Motiv pentru care nu mi-a
trecut niciodată prin minte să-l întreb ce crede despre cutare sau cutare
eveniment. E una din acele ființe care te face să realizezi că istoria este o
dimensiune de care omul s-ar fi putut lipsi.
Dacă le-ar semăna eroilor săi, și deci succesul i-ar fi cu desăvârșire
necunoscut, ar fi exact același om. Lasă impresia că nu vrea să se afirme defel,
că-i sunt la fel de străine ideea de reușită ca și cea de eșec. „Ce greu să-l
descifrezi ! Și ce clasă poate să aibă !” – Iată ce spun de fiecare dată când
mă gândesc la Beckett. Dacă prin absurd n-ar ascunde nici un secret, el tot mi
s-ar părea Impenetrabilul însuși.
Emil Cioran, în Exerciții de admirație
