În acest moment, când simt atât de mult încât
dau peste margini, aș vrea să mă dedau răutăcioasei plăceri de a spune totul și
liberului capriciu al unui stil devenit destin. Însă nu, întreg și deplin e
numai cerul înalt, distant, abolindu-se pe sine însuși, iar emoția care mă încearcă,
compusă ea însăși din atâtea alte emoții, amestecate și confuze - nu-i decât
reflectarea acestui gol într-un lac aflat în adâncul meu, lac retras spre
maluri stâncoase, un lac mut cu privirile lui moarte, în care se contemplă distrat
piscurile îndepărtate.
De câte ori, ah!, de câte ori, ca în clipa de
față, nu am suferit eu de a simți că simt – că simt neliniștit, doar din
pricină că simt, neliniștea de a mă afla aici, dorul de ceva rămas pentru mine
încă necunoscut, de a simiți asfințitul de soare al tuturor emoțiilor
îngălbenindu-se în mine și ofilindu-se în cenușia tristețe a percepției
exterioare pe care o am eu despre mine.
Ah, cine ar putea să mă salveze de la a
exista ? Eu nu-mi doresc nici moartea, nici viața: îmi doresc acel alt lucru
care strălucește-n adâncul angoasei mele ca un posibil diamant pe fundul unei
prăpăstii unde nu se poate coborî. Iată în ce constă toată greutatea, toată durerea
acestui univers real și imposibil, a acestui cer - flamură a unei armate necunoscute - , a
acestor tonuri de culoare pălind încetul cu încetul într-un aer fictiv, din
care conul unei luni imaginare își face apariția pe un fundal de o albeață
electrică și înțepenită, decupat insensibil undeva departe.
Fernando Pessoa, în Cartea neliniștirii
