Ananke ! Ananke !
Știu, sufletul acesta negru mi-e
Amenințat din nou de limite.
Din nou asupră-i falnic se deșiră
Teribila, sălbatica moiră.
Și n-am un ban în pungă rătăcit
Ca să plătesc luntrașului ivit.
Ananke ! Ananke !
Știu, sufletul acesta trist îmi e.
Cotrobăit la toate vămile.
La fiecare haltă, nesătule,
Îl răvășesc dureri, dureri destule,
O ! Inimă mea grea, îneacă-ți frica,
Nu-ți cheltui bătaia pe nimica !
Ananke ! Ananke !
O să cunosc vreodată pentru ce
Îți despletești în lacrimi pletele ?
De ce neconsolată-ți sângeri sânul
Când, ca un zeu, îți calc din nou tărâmul,
Când mă uit la ața ce se toarce
În cer, pe fusul harnicelor Parce ?
Ananke ! Ananke !
O să cunosc vreodată pentru ce
Îți despletești în lacrimi pletele ?
De ce neconsoltă-ți sângeri sânul
Când, ca un zeu, îți calc din nou tărâmul,
Când mă uit la ața ce se toarce
În cer, pe fusul harnicelor Parce ?
Ananke ! Ananke !
Ca niște lungi și grele bocete,
Așa îți scuturi iar aripile,
Așa te-apleci mereu pân-la pământ,
Parcă-ar fi-n orice loc câte-un mormânt.
Eu ies să-ți văd mișcarea asta-ntr-una
Și cu fantoma mea acopăr luna.
Ananke! Ananke !
Știu, sufletul acesta care e
Mușcat din zece părți de vipere
Stă astăzi îndoliat în fața porții
Și-așteaptă liniștit să cadă sorții.
Printre atâtea vămi și limite,
Indică-mi zarul, tristă Ananke !
