Cu ajutorul cunoaşterii mele, cât de minunată şi de nouă şi în acelaşi timp cât de înfiorătoare şl de ironică mi se pare poziţia mea faţă de întreaga existenţă! Am descoperit pentru mine că vechea umanitate şi animalitate, chiar şi toată preistoria şi trecutul întregii firi simţitoare continuă să scrie, să iubească, să urască, să conchidă în mine. M-am trezit brusc în mijlocul acestui vis, dar numai pentru a-mi da seama că visez şi că trebuie să visez mai departe pentru a nu pieri, asemenea somnambulului care trebuie să-şi continue visul ca să nu se prăbuşească. Ce înseamnă pentru mine „aparenţa”? Desigur nu opusul unei fiinţe oarecare – ce ştiu eu să spun despre o fiinţă oarecare, în afara atributelor aparenţei sale! Desigur nu o mască neînsufleţită care i s-ar putea pune şi poate chiar scoate unui necunoscut! Aparenţa este pentru mine acţiunea şi viaţa însăşi, care merge atât de departe cu zeflemisirea de sine, încât mă face să simt că aici este doar aparenţă, luminiţă rătăcitoare şi dans al fantomelor, nimic mal mult, că printre toţi aceşti visători, şi eu, „căutătorul cunoaşterii” îmi dansez dansul meu, că cel ce caută cunoaşterea este un mijloc de a prelungi dansul pământean, făcând astfel parte dintre maeştrii de ceremonii ai existenţei, şi că sublima consecvenţă şi reunire a tuturor cunoaşterilor poate că este şi va fi supremul mijloc de a menţine universalitatea visării şi înţelegerea deplină a tuturor acestor visători între ei şi prin aceasta de a menţine durata visului.
Friedrich Nietzsche, în Știința voioasă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu