Da, e-adevărat: eu n-am fost copil. Am fost un moş şi un râios gânditor şi ursuz. Încă de pe-atunci cea mai bună parte a vieţii mele se afla în mine. Încă de pe-atunci, lipsit de orice căldură şi bucurie, mă ascundeam, mă linişteam în mine însumi, în reveria lacomă, în solitara rumegare a lumii reîntregite prin eu. Nu le eram plăcut celorlalţi, iar ura m-a îngrădit în singurătate. Singurătatea m-a făcut şi mai trist, şi mai antipatic; tristeţea mi-a strâns inima şi mi-a ascuţit mintea. Firea mea diferită m-a îndepărtat chiar de cei mai apropiaţi, iar despărţirea m-a făcut şi mai diferit. Încă de pe acest prag al vieţii am învăţat să gust bărbăteasca plăcere a acelei infinite şi nedefinite melancolii care nu doreşte uşurări şi consolări, ci se mistuie în ea însăşi, fără nici un scop, creând încetul cu încetul acea obişnuinţă a vieţii interioare şi solitare, care ne îndepărtează pentru totdeauna de oameni.
Nu. Eu n-am ştiut niciodată ce e copilăria. Nu-mi aduc aminte deloc să fi fost copil. Mă revăd mereu sălbatic şi îngândurat, însingurat şi tăcut, fără un zâmbet, fără nici o izbucnire de adevărată plăcere. Mă revăd palid şi uimit, ca în primul portret.
Giovanni Papini, în Un om sfârşit
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu