Acum orice cuvânt era de prisos. Îmi simțeam inima mai exaltată ca oricând; mă simțeam gata pentru despărțire. Acum plec, dragii mei ! am spus, și viața parcă se ștersese de pe toate chipurile. Diotima stătea dreaptă ca o statuie de marmură, iar mâna ei murea treptat în mâna mea. Omorâsem tot ce era în jurul meu, eram singur și mă cuprindea o amețeală în fața acelei nemărginite tăceri în care viața mea, revărsându-se, nu mai afla niciun sprijin.
Ah! am strigat, mi-e inima încinsă în flăcări, iar voi toți stați atât de reci, dragii mei ! numai zeii casei își pleacă urechea ? – Diotima ! – tu taci, nu vezi nimic ! – O, ferice de tine că nu vezi nimic !
Du-te acum, suspină ea, trebuie; du-te, dragul meu !
Friedrich Hölderlin, în Hyperion
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu